Punct si de la capat!

            În sfârșit am ajuns! Suntem în mașină, de 15 minute in fața porții . Pe bancheta din spate este liniște, la radio se aude în surdina un cântec pentru copii. Zgomotul străzii a rămas departe… pot să respir liniștită măcar câteva minute. Sunt fericita, asta conteaza… am luptat pentru asta…
           Drumul de la Buzău la București a fost infernal. Așa a început, am plecat cu inima strânsă și îngrijorată. Nu mi se întâmplă, sunt o optimistă bolnavă care refuza atunci când urmează o încercare dificilă să se gândească la rău. Dar  astăzi…. Am ales calea pe care tot vroiam sa merg de ceva luni de zile, am tot dat sanse, insa el nu a vrut sa profite de ele…. Drumul a durat foarte mult. Prâslea familiei, bebelusa de 10 luni nu a avut stare de cand am plecat din parcarea blocului unde locuiam. Parca simtea ce trairi sunt in inima mea… sigur simtea, ca doar e bucatica rupta din mine. Prima oprire a fost la ieșirea din oraș. Ana, prima născută în urma cu nici 4 ani, a  incercat să o atragă intr-un joc cu păpușica ei, dar fără succes. A trebuit sa opresc chiar daca incepea sa se intunece. Am verificat pampers, i-am dat apă si un biscuite, am așezat  scaunul. Am pornit și au început plânsetele isterice… oare sa fie un semn ca aleg gresit un viitor fara el? Pe șosea coloană de mașini, toți se întorc în București duminica la ora asta. Îmi tot spuneam în minte o să fie bine, cu  el nu mai am sanse la o viata linistita. Se întunecase bine, luminile mașinilor de pe contrasens mă orbeau, insistența grăbiților din trafic mă sâcâia, puiul meu plângea tot mai puternic cu suspine. Am oprit, am luat-o în față lângă mine să stam de vorbă. Să-i explic unui copil de 10 luni ca suntem numai noi acolo și ca să reușim trebuie să ne ajutam una pe cealaltă, iar ea mă ajuta dacă se liniștește și adoarme. Cu ochișorii ei negrii și umezi mă privea fix și printre două suspine aud glasul mult iubit….”mama”. Ce a urmat e lesne de inteles, am stat încă multe minute în acea parcare cu cele 2 minuni ale mele în brațe, înghesuite pe scaunul meu. Ele imi dau putere, pentru ele o sa fac tot posibilul si imposibilul sa le fie bine. După ce am reușit să așez copilele în scaunele, să aștern un sărut pe frunțile lor, am plecat.
         Trafic infernal, se înmulțiseră concetățenii care lucrează în București, locuiesc sau pur și simplu se plimba. Pe bancheta din spate cele două ființe dragi ce-mi stăpânesc sufletul în mod egal se luptă cu somnul. Îmi vin în minte motivele pentru care am plecat la drum. Știu ca pot, știu ca e bine ce fac, știu ca trebuie. Nu contează ca-mi este greu, ele imi dau aripi sa zbor peste orice obstacol. El a ales compania bauturii si nu sa-si tina fetele in brate. Nu merita ele sa traiasca in certuri zi de zi, sunt nevinoate si nu trebuie sa plateasca pretul. Sunt tanara si sanatoasa, o sa reusesc tot ce imi propun sa fac. În sfârșit s-a așternut liniștea, victorie….Ioana mea a adormit! Suntem la jumătatea distanței, presiunea mă apăsa. Simt ca nu mai ajung. Este coloană de mașini, toți se grabesc. După 2 ore și jumătate am ajuns la nasii fetelor. Îmi tremura tot corpul, am stat incordata, am strâns tare volanul tot drumul. Mă relaxez în mașină și aștept ca fetele să se trezească. În casă le așteaptă o familie minunata, un câine mare și iubitor, o pisică mereu pusă pe joacă și o broască înfometată tot timpul. O viata linistita si frumoasa ne asteapta, un nou loc de munca, o noua casa. Respir adanc, aerul rece al serii imi umple plamanii, aerul libertatii.
P.S. Multumesc Andreea, ca mi-ai aratat  o fila din viata ta si ca ai vrut sa public gandurile tale. Mi-ai aratat ca mamele pot muta si muntii pentru fericirea puilor ei.

P.S 2 : te invit sa ma sustii cu un like, pe pagina de Facebook,  „Cufarul mamei”.

Cu drag,

Ellie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *