Fertilizare in vitro= sansa+emotii+vis implinit!

             Au trecut 2 ani de cand a inceput totul, de cand viata mea a capatat alt sens… mult timp a trecut insa retraiesc totul intens:

2016-04-11 21.53.45“- Esti pregatita?
– Nu, mi-e teama! am raspuns.
– O sa fiu alaturi de tine, trebuie sa-ti faci curaj. Gata, ai totul pregatit… si imi intinde mana lui.
– Bine, ai dreptate, ducem ultima lupta si vedem ce o sa fie…
Inchid ochii si incerc sa-mi reamintesc instructiuniile asistentei.
Cu stangacie imi ridic bluza, iau seringa din mana lui, apuc burta cu degetele incat sa fac un pliu si cu mana tremurand infig acul, impingand serul.
– Gata prima injectie din cele 50 care urmeaza!
– Sunt mandru de tine, o sa ajungi o mama de nota 10!”

    … asa a inceput procesul de stimulare ovariana din procedura de fertilizare in vitro. Stim de pe internet ce inseamna FIV, multi condamna aceasta procedura, pe cand multe persoane o vad ca pe sansa de a deveni parinte. Asa am fost si eu, FIV a fost lumina din tunelul meu intunecat, iar acum scriu povestea mea…
Dupa 4 ani de mers la medici, dupa 10 inseminari esuate am ajuns la urmatorul pas si anume FIV. O data ce ai descoperit problema nu poti abandona lupta si incerci sa faci tot ce-ti sta in putina pentru a avea un copil. Vedeam multi oameni care asteptau cu mine pe holul cabinetului, fiecare cu cate un dosar cu istoricul lor si analizele facute. Cu cat era dosarul mai stufos cu atat imi dadeam seama ca incercau de mai multi ani. Dupa ce am bifat un acatist de analize si verificari am mers la medic pentru a vedea sansele de reusita. Varsta si rezultatul analizelor sunt factorii care ajuta sa vezi un test de sarcina pozitiv. Aveam 26 de ani, analizele erau bune astfel sansele de a ramane insarcinata  cresteau la 40-50%.
Am primit schema de tratament si am inceput injectiile de stimulare ovariana. Emotiile si responsabilitatea apasau pe umerii mei, stiam ca depinde si de starea mea mentala aceasta reusita.Trebuia sa fiu zen si optimista, asta in cazul in care auzeam colege la serviciu care anuntau vestea cea mare, vedeam femei insarcinate si bebelusi prin parcuri. “Oare o sa fiu mama?”mi se plimba prin minte. Erau nopti cand ma trezeam plangand. A trebuit sa maschez toate aceste stari, imi puneam un zambet pe chip nimeni nestiind ce furtuna era in sufletul meu. Esecul celor 10 inseminari imi consumase tot optimismul, pornisem pe drum cu convingerea ca nu o sa reusesc si hai sa duc si ultima lupta ca sa fiu impacata ca am incercat tot ce puteam. In cele 3 saptamani de injectii, au fost momente cand plangeam si nu mai aveam putere sa imi fac injectiile, dorinta de abandon era din ce in ce mai mare. Stateam 20 de minute in fata oglinzii si nu puteam sa bag acul in burta… si nu durere fizica era problema.
Pe 30 aprilie dimineata la ora 8 eram in salon, pregatita pentru punctie. In traducere urma,  sub anestezie totala, sa-mi scoata ovulele si sa le fecundeze in laborator. Tremuram de frica, efectiv nu reuseam sa ma calmez pentru ca nu stiam ce mi se intampla, era prima mea anestezie, nu avusesem nicio interventie pana atunci. Procesul a durat 20 de minute, avand noroc sa nu fiu ametita sau sa imi fie rau de la anestezie, chiar dupa 15 minute am parasit salonul.
“-10 ovule aveti in urma recoltarii, o sa-i punem la fecundare, vedem cum au evoluat si va sun sa va informez.” imi spusese doamna doctor embriolog.
Nu imi venea sa plec din spital, puii mei erau acolo, stateam cu telefonul lipit de mine sa aflu vesti. Stateam cuminte si imi luam tratamentul pentru urmatoarea etapa a procesului, citeam, urmaream seriale… orice sa-mi ocupe mintea si sa fiu zen.
Pe 3 mai aflasem ca am 5 embrioni care trebuiau sa mai reziste inca 2 zile. Embrionii de 5 zile se numesc blastociti, daca ei ajung in acest stadiu sansele cresc. Pe 5 mai, la ora 8 dimineata eram in acelasi  salon sa aflu deznodamantul… cati au supravietuit si daca sunt bine formati. Pana sa vina la mine medicul, o tanara primise vestea ca niciun embrion nu supravietuise. Imi era teama ca o sa primesc acelasi raspuns.
“- Doamna, aveti 3 embrioni frumosi,16 celule, categoria A. Cati punem?”2016-04-11 21.54.30
Ii priveam la microscop, erau cele mai frumoase celule vazute de mine
– Ii punem pe toti 3!”

         Embriotransferul a fost fara anestezie, fara durere, priveam pe ecranul ecografului cum medicul meu ii “planteaza”. Am plecat fericita, ii aveam pe toti 3 cu mine, iar rugaciunile sa ramana asa “curgeau” in mintea mea. Pe 15 mai eram programata pentru recoltare de sange sa vedem rezultatul, daca o sa fiu sau nu mama.
10 zile grele au urmat pentru mine, zile in care traiam toate starile de la fericire pura pana la teama de esec. Nu mai vroiam o alta dezamagire. Am incercat sa fiu la mijloc stiam ca daca imi puneam mari sperante o sa fie dura cazatura in caz de esec.
Pe 9 mai, seara, lumea mea se zdruncinase… aparuse o mica sangerare care tesea in mintea mea un nou esec.
Nu puteam rezista pana pe 15 mai asa ca am fost peste 2 zile sa-mi iau un test de sarcina. Cred ca era al 15-lea pe care urma sa-l fac… nu mai era nevoie sa citesc instructiunile de utest sarcinatilizare, il stiam prea bine. Cele 5 minute de asteptare au fost cumplite, eram pregatita sa vad o singura liniuta cu care eram obisnuita de 4 ani de zile. Insa… uimirea a fost mare cand erau 2 liniute, clare . “O sa fim parinti!” au fost urmatoarele mele cuvinte prin telefon spuse sotului …
Lupta cu infertilitatea in cazul meu a fost una de 4 ani si cu final fericit. Azi, gemenii mei Rares si Radu sunt tot ce mi-am dorit de la viata. As repeta acest proces pentru ca bucuria de a vedea copilul tau este de nepretuit.
Sfatul meu pentru viitoarele cupluri este sa incerce tot ce le sta in putere ca sa le fie apoi confortabil ca au facut tot ca sa aiba un copil. Nu abandonati lupta, se poate invinge infertilitatea. Nu va fie teama sa vorbiti despre asta, din pacate cazurile sunt din ce in ce mai dese in zilele noastre. Comunicati cu partenerul de viata, sunteti o echipa si doar impreuna o sa reusiti. Poate va intrebati, daca merita efortul psihic?  Da, a meritat 4 ani, luna de luna sa stau pe holurile cabinetelor, sutele de consultatii si analize facute … cele 50 de injectii de stimulare… toate noptile in care am plans… tot efortul a fost minor comparativ cu cadoul primit in urma victoriei. As repeta aceasta experienta pentru ca in momentul in care i-am vazut pe R&R prima data, pur si simplu s-au sters cu buretele toate cele petrecute, lacrimile au facut loc zambetelor pe chipul meu.
Nu va pierdeti speranta si luptati pentru a avea o familie cu mai multi membrii!

Cu drag,

Diana

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”  aici