Archives

Imi pare rau, copile!

20151012_200938

Profit ca ei dorm si merg repede in uscatorie sa intind rufele. In graba si in gandurile mele, o aud pe vecina mea, doamna Tincuta (bunica cu parul alb, vocea calda si mereu

cocheta in ciuda varstei de 86 ani) :

-Buna fetita, ce fac cavalerii?
-Dorm si asa pot face putina treaba.
-Am fost acum cateva zile la restaurant, unul din stranepotii mei a facut 1 an si au facut petrecere de mot. Mi-a placut, am vazut toti stranepotii, era fiecare cu cate o chestie in mana, tableta parca ii spune. Era foarte interesanta, voi tineretul de azi aveti ce eu nici nu visam sa existe. Te las draga mea, plec la cumparaturi.

Cum termin treaba merg si stau la ei in camera. Sunt asa linistiti cand dorm, au fetisoare odihnite si fericite. Oare chiar sunt ei norocosi ca au acces la multe jucarii smechere? Pe vremea mea nu exista asa ceva, doar niste papusi, masinute si ceva de construit. Acum ce au ai mei, canta si fac tot felul de chestii interesante, incat mami dispare din peisaj.
Vad prin mall, parcuri, restaurante, multi copilasi cu tableta in mana de pe la 3-4 ani. Copiii nu au nevoie de cadouri, ci de prezenta noastra. Copilaria, a reprezentat o frumoasa etapa din viata mea si imi amintesc cu drag de ea. Noi ne jucam afara, alergam, ne imaginam ca eram personajele din desenele animate preferate. Luam o patura, stateam pe iarba in fata blocului si ne jucam cu papusile sau eram personaje din Sailor Moon. Acum nici desenele animate nu mai sunt ce erau. Am multe cicatrici pentru ca mereu cadeam, dar stiu de unde provine fiecare si ce fericita eram.
Iertare va cer voua, puii mei, ca nu o sa traiti copilaria mea, insa va promit ca o sa fac tot ce pot sa fie deosebita. O sa va las sa alergati, o sa ne jucam cu mingea. Nu o sa intru in panica cand nisipul, cu care construiti castele, o sa ajunga sa fie degustat. Nu o sa tip cand, cu hainele curate, o sa intrati in singura baltoaca din parc. O sa vedeti ce tobosari devenim, avand ca instrumente o oala si linguri de lemn. O sa dansam si cantam, asa cum facem acum. Poate mami nu o sa aiba mereu bani, pentru a merge prin toate spatiile de joaca fita din capitala, insa garantez distractie  prin ” Castelul” si ” Ratele si vanatorii”. Cand o sa cresteti o sa avem biciclete si o sa va aratam parcurile preferate. O sa mancam vata de zahar si o sa admiram peisajele. Cand vremea nu o sa tina cu noi o sa ne jucam in casa, o sa va arat “De-a v-ati ascunselea”, garantez ca-i mai fain decat Cucu-bau, pe care il stiti deja. Toamna o sa strangem frunze, iar cele frumoase o sa le lipim pe hartie. Sigur o sa va placa. Nu o sa desenam pe tableta, mami o sa cumpere creta colorata si o sa infrumusetam asfaltul din fata blocului. Tati o sa deseneze trasee, pentru joaca cu masini. Iarna, cand zapada o sa fie potrivita, tati o sa va invete sa faceti cazemate, o sa fim doua echipe si o sa ne pornim pe bulgareala. Omul de zapada o sa fie si el prezent in fata blocului. Vara o sa mergem la bunici la curte, o sa culegem fructele din gradina, o sa va placa sa mancati capsuni micute si cu gust direct “de la sursa”. Ca sa ne racorim o sa ne “impuscam” cu pustile cu apa. Tati o sa va invete cum sa urcati in copac, iar bunicul cum sa faceti un arc cu sageti.
Cu cea mai mare placere, o sa va invat jocurile copilariei mele. Promit distractie!

Mamici, daca va regasiti in acest articol, va rog share si asa si alte mamici vor retrai copilaria si o sa transmita si puilor din distractiile noastre!

 

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”.

Prietenia-orhideea sufletului.

       Ce este de fapt Prietenia? Pentru mine, așa cum scrie și în dex , este acel sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc care leagă două sau mai multe persoane.

Întotdeauna mi-am dorit să am pe cineva cu care să vorbesc, să ne scriem scrisori, să ne lăsăm mesaje, am tânjit după așa ceva. Nu prea îmi place sa vorbesc, așa că nu-mi plac convorbirile telefonice… nu știu de ce, poate că nu-mi găsesc cuvintele…în schimb îmi plac întâlnirile ca între fete să vorbim câte în lună și în stele. Am avut relații de amiciție, relatii distante fără implicații sau complicații dar niciodată pe  cineva căreia să-i las un mesaj când simt nevoia să vorbesc, să-mi împărtășesc sentimentele, trăirile, în timp real, de la care să primesc un răspuns aproape instantaneu și nu peste o săptămână, care să mă asculte și nu pe cineva cu care sa vorbesc o data pe luna. Toate până într-o zi când am întâlnit-o. A fost nevoie să ajung să trăiesc cele mai grele momente din viața mea ca să o întâlnesc. E clar nimic în viața nu e întâmplător toate sunt aranjate așa cum trebuie și cum vrea Cel de sus.

Era într-o zi de toamna amândouă trăisem aceleași dezamagiri, aceleași trăirii, amândouă în halate așteptam cu nerăbdare și cu emoție un anume moment, deși amândouă mai trăisem acel sentiment, dar parcă de data asta era altceva. Ne-am așezat una langa alta, o urmaream cu coada ochiului îmi plăcea de ea avea ceva plăcut, am început sa vorbim, ea a făcut primul pas și pe măsură ce înaintam în discuție descopeream câte trăisem și cât de asemănătoare erau poveștile noastre. Era o tânără frumoasa, cu un zâmbet placut și un optimism care mi-a dat putere sa cred în mine.  Mi-a alinat sufletul, era ea minunata. Ne-am schimbat contactele fără a mă gândi ca ne vom mai întâlni sau ca vom tine legatura. Ne-am despărțit, fiecare a plecat la casa ei, cu problemele ei. La câteva săptămâni primesc un mesaj de la ea si nu-mi dădea o veste buna. I-am răspuns, nici eu nu aveam o veste buna.  Din acel moment s-a creat o frumoasa prietenie, am devenit confidente. Ultimii ani din viața mea au fost foarte grei, cu suișuri și coborâșuri, cu bune și mai multe rele. Din toate astea am învățat să nu mai mă intereseze de problemele intime ale nimănui, să nu mai pun întrebări intime și că prietenii azi sunt, mâine şi-au luat zborul. M-am închis în mine și am realizat că prietenii nu te pot înțelege atâta timp cât nu trăiesc aceleași drame. Am învățat că din păcate necazurile împărtășite apropie oamenii și că de fapt astea sunt adevăratele prietenii. Timpul a trecut și chiar dacă ne-am văzut doar de 2 ori știu că aproape zilnic cineva nu mă lasă în pace și mă ciupeste atât de delicat pe Whatsapp, prin SMS,  prin FB. E suficient un “Bună,  cum iți merge azi?” Nu pune sare pe rană și nu mă întreabă de necazuri. Chiar dacă în tot acest timp ea a trecut testul, eu nu, ea şi-a împlinit visul devenind mama, eu nu. Ea a ramas langa mine.

“Ochii care nu se văd se uita” așa este, mulți ochi s-au uitat dar pana la urmă nu trebuie să ne vedem trebuie să ne simțim alături unii de alții să ne auzim, să ne scriem. Așa ca dacă aveți un prieten care știți că trece prin momente grele, care va îndepărtat de el nu-l judeca, nu-l pedepsi si pune mana pe telefon. Poate nu-ți răspunde la apel, dar mesajul sigur îl citește și cu siguranță un simplu “Bună, ce mai faci, îmi e dor de tine” îi va umple coltul ochilor cu un strop de lacrima, iar zâmbetul va apărea pe acel chip trist, dezamăgit. Îți mulțumesc, draga mea, pentru ca exiști si ca ești acolo când am nevoie de tine si de vorbele tale atât de simple si sincere.

P.S. Multumesc Nico, ca mi-ai aratat o alta definitie a prieteniei si ca ai vrut sa public gandurile tale.

P.S 2 : te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook,  „Cufarul mamei”.

Cu drag

Ellie

R&R la pediatru.

– La cat ziceai ca avem programare la medic? Intreaba al meu sot, in timp ce instala una bucata dolofan in scoica auto.2015-10-22 19.39.53
-Pai la 11:30, ajungem bine, maxim 5 minute intarziere… raspund calm incercand sa inchid a doua bucata semi-dolofan in scoica.
-Pisi, pe naiba ajungem, e 11:20… tranteste usa si se duce la volan.
Adevarul e ca, de cand am nascut parca instant punctualitatea a plecat la plimbare. Nu mai reusim sa ne incadram in timp, ajungem chiar si cu o ora peste ora stabilita. Eu incep cu imbracatul copiilor, el cu pregatit geanta si carat la masina carutul 4×4. El ii pune in scoici, eu trag niste toale pe mine.  In marea majoritate, cand sa iesim din casa observam ca unul, daca nu chiar amandoi fac nevoia nr 2 si clar nu putem pleca (la gemeni exista asa numitul tandem-caca, de foarte multe ori s-a intamplat asta).
-Ai luat tot? Apa, lapte, dosarul lor, floarea pentru doamna doctor?
-Da pisi, ajungem la anul, ai sa vezi trafic infernal.

Apoi a dat drumul la muzica. Eu stau in spate intre ei, le cant ce aud pe radio, ei zambesc. Fericire pe paine, pana cand incep sa se foaiasca in scoici, cu dorinta sa se ridice. Urletele acompaniaza mica razvratire. Noi am tot zis ca mai asteptam pana la scaune auto, ne-am tot uitat pe net, dar ei se pare ca ne grabesc alegerea. Au crescut si nu mai vor sa stea pe spate. Pac jucaria, pac cantecel, pac mainile pe ei sa-i tin in scoici. O minunatie de privit in trafic la semafor de catre colegul de banda.

Amin, am ajuns! Iesim din masina si alergam spre cabinet, eu cu Radu si geanta lor (geanta mea nu mai exista de mult in peisaj) el cu Rares si floarea pentru doamna doctor (i-am zis un buchet, el a ales o orhidee in ghiveci, cu 3 craci, plina de flori si cam 1 metru inaltime). Cu scuzele de rigoare si plasat pomul-orhidee, obtinem un zambet din partea doctorei. Prima victima, al meu Radu. Pun copilul pe patut si incepe sa se foiasca, sa traga de servetelul de pe pat, tipa, rupe din servetel, cred ca a si mancat putin din el. Hai cu dezbracarea si luat in brate pentru consult. Bun, misiune reusita, dar mai avem de luptat. Incercam sa-l tin drept sa-l masoare, asa zbenguiala nu am vazut in viata mea. Nu a stat, plus bonus urlete ca-l fortam sa stea asa. Apoi pe cantar, in fund. Era sa plonjeze in cap pe gresie. Ne-am chinuit amandoua sa-l imbracam si apoi urma ultima batalie:
-Hai sa-l tineti bine, sa-i verific urechile. O mana pe frunte si una peste mainile lui, sa nu miste ca nu vreau sa-l ranim.
Apele curgeau pe mine ca in sauna. Copilul se zbatea ca pestele pe uscat, urla si normal ca fratele venise sa-l insoteasca la petrecere. Doamna doctora se uita socata la ei, parca simteam compatimire pe chipul ei.
-Gata, e bine. Tati trecem la Rares, sa-l dezbracati.
-Pisi, sa vezi cum se face treaba, razand la mine smechereste.
Acum ce nu stie tati si am uitat sa-i povestesc e ca Rares in ultime 3 zile cand el a lucrat, nu mai vrea sa stea deloc pe spate. Nicio jucarie nu-l convinge, asa ca pampersul l-am pus cu el in stand in picioare, urmat de imbracat, chiar si baita tot la inaltime o doreste (a inceput sa mearga prin casa fara sa se tina si cred ca de aici se trage).
Stau cu Radu somnoros si cuminte pe scaun si il privesc pe tati cu rasul smecheresc de mai devreme, cum disperat incearca sa manevreze odrasla. Urlete, servetel in mana si gura, pampers pus stramb, tati transpirat… popcorn imi trebuia. Se termina si consultatia, mai intreb una alta si plecam. In masina repetem circul cu scoicile. Neuronul schiteaza concluziile zilei:

  1.  musai sa mergem dupa scaune auto.
  2.  imi trece prin minte sa nu mai ies cu ei din casa pana la 5 ani cand m-as putea intelege cu ei.
  3. trebuie sa slabesc sa intru intre scaune
  4. daca asa a aratat o consultatie la aproximativ 11 luni, mi-e groaza de cum o sa arata vaccinul la 12 luni si recoltatul pentru analize de sange. Cred ca beau ceva inainte, asa eu si bebeii o sa fim euforici… sau pasez sotului responsabilitatea asta.
  5. revin la puctul 1, am baietei mari, ieri erau doua guguloaie pe poza de la ecograf si acum fac 1 an. Incep sa plang, ei urla ca nu vor in scoici, tati transpirat, o adevarata minune de privit pentru colegul de la semafor.

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”.