Archives

Ce inseamna sa fii parintele unui copil cu autism?

In primul rand, trebuie sa stiti ca autismul nu-i capat de drum si spun asta cu sufletul deschis, privind la baietelul meu frumos.autism Radu, a fost diagnosticat cu autism la varsta de 1 an si 2 luni. A fost cel mai mic copil diagnosticat de catre psihiatru pana atunci… pentru mine a fost cel mai negru cosmar.
A durut vestea? O da! Am trecut prin multe stari, de la furie la depresie, de la negare pana la plans isteric… ajungand la acceptare. Am plans pana la epuizare, cautam vinovati, insa am ajuns sa  inteleg ca am un rol, ca eu trebuia sa fiu mama lui, a copilului meu special. Acum am acceptat, lupt sa-l ajut si sa-l fac bine. Am constientizat ca-i o batalie pe termen lung, nu-i ca o raceala ii dai copilului sirop si gata, se face bine… autismul nu se vindeca 100%! Ce inseamna sa fii parintele unui copil cu autism?
Inseamna ca puiul tau sa nu te priveasca, sa nu-ti constientizeze lipsa.
Inseamna sa nu auzi glasul copilului tau spunand  “mama”.
Inseamna sa nu-ti permita sa stai cu el in brate, sa nu-ti caute mangaierile si sarutarile pe obraz.
Inseamna in fiecare zi, 2 ore in loc sa le petrecem la un spatiu de joaca, stam pe partea cealalta a usii, cu emotii si cu dorinta de a auzi “bravo piticule” din partea terapeutului.
Inseamna sa primesti lectii pretioase despre viata predate chiar de copilul tau.
Inseamna sa inveti sa iubesti neconditionat, sa apreciezi un zambet sincer.
Inseamna sa stai ancorat in lupta, sa nu te lasi doborat de problemele care apar.
Inseamna sa ajungi sa vezi frumusetea de a avea un copil special, zilnic sa repeti tot ce a invatat la terapie, sa notezi fiecare reusita si sa ramai mereu in alerta pentru eventualele probleme care pot aparea.
Am invatat ca trebuie sa ma bucur de fiecare reusita pe care o face in lupta cu autismul.  Este o lupta grea, pe viata, insa suntem impreuna si o sa apreciem intens toate roadele muncii noastre.
Am invatat sa apreciez ce am, sa fiu fericita cu putinul pe care il am si sa nu mai pierd timp alergand dupa partea financiara… banul, chiar nu cumpara fericire!
Mesajul meu pentru parintii care au primit recent cruntul diagnostic: ca sa-l faceti partas la lumea voastra si sa-l scoateti din lumea lui, trebuie sa nu va mai deranjeze diagnosticul si sa-l vedeti ca pe un copil normal si nu diferit fata de ceilalti. El are propriul ritm de dezvoltare. Trebuie tu ca parinte, in primul rand, sa il accepti si il tratezi ca pe un copil normal ca ceilalti sa-l perceapa la fel. Iar cel mai important lucru pe care il poti face pentru el, este sa-l iubesti, misiunea ta e sa-i oferi fericire. Arata-i ca il iubesti si stai cat mai mult timp alaturi de el, invata-l sa zambeasca!
Il privesc pe fiul meu, dupa 4 luni de terapie… zambeste, ma striga cu un glas de inger “mama”, uneori sta in bratele mele. Singura lor sansa la o viata cat mai aproape de normalitate e sa fim langa ei. In viata, nimic nu-i intamplator… azi, dupa 6 luni de la diagnosticare, sunt studenta la Psihologie, cu dorinta de a ajuta si alte familii sa reuseasca sa lupte alaturi de copilul lor. Exista o vorba din popor “Dumnezeu iti da, cat poti duce”… suntem alesi parintii lor pentru ca stim sa luptam si o sa reusim sa-i invatam frumusetea lumii noastre.

Despre semnele care au aparut si m-au facut sa merg la un medic neurolog, am scris aici

Va rog, share ca mesajul meu sa ajunga  si la alte familii care sunt la inceput de drum in aceasta lupta! 

Cu drag,

Diana

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”  aici 

Fertilizare in vitro= sansa+emotii+vis implinit!

            Au trecut 2 ani de cand a inceput totul, de cand viata mea a capatat alt sens… mult timp a trecut insa retraiesc totul intens:

2016-04-11 21.53.45 “- Esti pregatita?
– Nu, mi-e teama! am raspuns.
– O sa fiu alaturi de tine, trebuie sa-ti faci curaj. Gata, ai totul pregatit… si imi intinde mana lui.
– Bine, ai dreptate, ducem ultima lupta si vedem ce o sa fie…
Inchid ochii si incerc sa-mi reamintesc instructiuniile asistentei.
Cu stangacie imi ridic bluza, iau seringa din mana lui, apuc burta cu degetele incat sa fac un pliu si cu mana tremurand infig acul, impingand serul.
– Gata prima injectie din cele 50 care urmeaza!
– Sunt mandru de tine, o sa ajungi o mama de nota 10!”

    … asa a inceput procesul de stimulare ovariana din procedura de fertilizare in vitro. Stim de pe internet ce inseamna FIV, multi condamna aceasta procedura, pe cand multe persoane o vad ca pe sansa de a deveni parinte. Asa am fost si eu, FIV a fost lumina din tunelul meu intunecat, iar acum scriu povestea mea…
Dupa 4 ani de mers la medici, dupa 10 inseminari esuate am ajuns la urmatorul pas si anume FIV. O data ce ai descoperit problema nu poti abandona lupta si incerci sa faci tot ce-ti sta in putina pentru a avea un copil. Vedeam multi oameni care asteptau cu mine pe holul cabinetului, fiecare cu cate un dosar cu istoricul lor si analizele facute. Cu cat era dosarul mai stufos cu atat imi dadeam seama ca incercau de mai multi ani. Dupa ce am bifat un acatist de analize si verificari am mers la medic pentru a vedea sansele de reusita. Varsta si rezultatul analizelor sunt factorii care ajuta sa vezi un test de sarcina pozitiv. Aveam 26 de ani, analizele erau bune astfel sansele de a ramane insarcinata  cresteau la 40-50%.
Am primit schema de tratament si am inceput injectiile de stimulare ovariana. Emotiile si responsabilitatea apasau pe umerii mei, stiam ca depinde si de starea mea mentala aceasta reusita.Trebuia sa fiu zen si optimista, asta in cazul in care auzeam colege la serviciu care anuntau vestea cea mare, vedeam femei insarcinate si bebelusi prin parcuri. “Oare o sa fiu mama?”mi se plimba prin minte. Erau nopti cand ma trezeam plangand. A trebuit sa maschez toate aceste stari, imi puneam un zambet pe chip nimeni nestiind ce furtuna era in sufletul meu. Esecul celor 10 inseminari imi consumase tot optimismul, pornisem pe drum cu convingerea ca nu o sa reusesc si hai sa duc si ultima lupta ca sa fiu impacata ca am incercat tot ce puteam. In cele 3 saptamani de injectii, au fost momente cand plangeam si nu mai aveam putere sa imi fac injectiile, dorinta de abandon era din ce in ce mai mare. Stateam 20 de minute in fata oglinzii si nu puteam sa bag acul in burta… si nu durere fizica era problema.
Pe 30 aprilie dimineata la ora 8 eram in salon, pregatita pentru punctie. In traducere urma,  sub anestezie totala, sa-mi scoata ovulele si sa le fecundeze in laborator. Tremuram de frica, efectiv nu reuseam sa ma calmez pentru ca nu stiam ce mi se intampla, era prima mea anestezie, nu avusesem nicio interventie pana atunci. Procesul a durat 20 de minute, avand noroc sa nu fiu ametita sau sa imi fie rau de la anestezie, chiar dupa 15 minute am parasit salonul.
“-10 ovule aveti in urma recoltarii, o sa-i punem la fecundare, vedem cum au evoluat si va sun sa va informez.” imi spusese doamna doctor embriolog.
Nu imi venea sa plec din spital, puii mei erau acolo, stateam cu telefonul lipit de mine sa aflu vesti. Stateam cuminte si imi luam tratamentul pentru urmatoarea etapa a procesului, citeam, urmaream seriale… orice sa-mi ocupe mintea si sa fiu zen.
Pe 3 mai aflasem ca am 5 embrioni care trebuiau sa mai reziste inca 2 zile. Embrionii de 5 zile se numesc blastociti, daca ei ajung in acest stadiu sansele cresc. Pe 5 mai, la ora 8 dimineata eram in acelasi  salon sa aflu deznodamantul… cati au supravietuit si daca sunt bine formati. Pana sa vina la mine medicul, o tanara primise vestea ca niciun embrion nu supravietuise. Imi era teama ca o sa primesc acelasi raspuns.
“- Doamna, aveti 3 embrioni frumosi,16 celule, categoria A. Cati punem?”
Ii priveam la microscop, erau cele mai frumoase celule vazute de mine

2016-04-11 21.54.30

sursa foto:www.dailymail.co.uk

– Ii punem pe toti 3!”

         Embriotransferul a fost fara anestezie, fara durere, priveam pe ecranul ecografului cum medicul meu ii “planteaza”. Am plecat fericita, ii aveam pe toti 3 cu mine, iar rugaciunile sa ramana asa “curgeau” in mintea mea. Pe 15 mai eram programata pentru recoltare de sange sa vedem rezultatul, daca o sa fiu sau nu mama.
10 zile grele au urmat pentru mine, zile in care traiam toate starile de la fericire pura pana la teama de esec. Nu mai vroiam o alta dezamagire. Am incercat sa fiu la mijloc stiam ca daca imi puneam mari sperante o sa fie dura cazatura in caz de esec.
Pe 9 mai, seara, lumea mea se zdruncinase… aparuse o mica sangerare care tesea in mintea mea un nou esec.
Nu puteam rezista pana pe 15 mai asa ca am fost peste 2 zile sa-mi iau un test de sarcina. Cred ca era al 15-lea pe care urma sa-l fac… nu mai era nevoie sa citesc instructiunile de utilizare, il stiam prea bine. Cele 5 minute de asteptare au fost cumplite, eram pregatita sa vad o singura liniuta cu care eram obisnuita de 4 ani de zile. Insa… uimirea a fost mare cand erau 2 liniute, clare . “O sa fim parinti!” au fost urmatoarele mele cuvinte prin telefon spuse sotului …
Lupta cu infertilitatea in cazul meu a fost una de 4 ani si cu final fericit. Azi, gemenii mei Rares si Radu sunt tot ce mi-am dorit de la viata. As repeta acest proces pentru ca bucuria de a vedea copilul tau este de nepretuit.
Sfatul meu pentru viitoarele cupluri este sa incerce tot ce le sta in putere ca sa le fie apoi confortabil ca au facut tot ca sa aiba un copil. Nu abandonati lupta, se poate invinge infertilitatea. Nu va fie teama sa vorbiti despre asta, din pacate cazurile sunt din ce in ce mai dese in zilele noastre. Comunicati cu partenerul de viata, sunteti o echipa si doar impreuna o sa reusiti. Poate va intrebati, daca merita efortul psihic?  Da, a meritat 4 ani, luna de luna sa stau pe holurile cabinetelor, sutele de consultatii si analize facute … cele 50 de injectii de stimulare… toate noptile in care am plans… tot efortul a fost minor comparativ cu cadoul primit in urma victoriei. As repeta aceasta experienta pentru ca in momentul in care i-am vazut pe R&R prima data, pur si simplu s-au sters cu buretele toate cele petrecute, lacrimile au facut loc zambetelor pe chipul meu.
Nu va pierdeti speranta si luptati pentru a avea o familie cu mai multi membrii!

Cu drag,

Diana

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”  aici 

Griji nefondate sau… primele semne de autism?

griji nefondate           Am aflat de cand am nascut ca grijile s-au inmultit, ai o frica la prima raceala a copilului si vrei sa fie mereu sanatos. In inima fiecarui parinte apar semne de intrebare: “oare are vreo problema?”, ” oare e normal sa faca asa?”.  Asa am fost si eu, teama mereu imi incoltea in inima. Stiu si sunt total de acord ca fiecare copil este diferit, are ritmul lui de dezvoltare, avand gemeni pot confirma asta, azi facea ceva nou Rares si la o saptamana Radu (si vice-versa). Ca o nebuna, inca dupa nasterea lor, am citit despre etapele pe care trebuie sa le urmeze un copil, dar si despre semnalele care atentionau autismul.
Gemenii mei se dezvoltau normal, nu erau diferente intre ei: la 7 luni s-au ridicat in picioare, la 11 luni au mers, la 12 luni bagau cerculetele pe tija, la 13 luni bagau toate formele geometrice prin cutia decupata.  Insa Radu, de la 11 luni mi-a atras atentia prin comportamentul lui ca ceva nu e in regula. Si asa am inceput sa-i compar, astfel observand diferentele intre ei. Radu mi-a atras atentia prin:
– nu intoarca capul spre mine si nu avea vreo reactie cand il strigam pe nume.
Se intampla sa-l strig si de 10 ori, sa bat din palme si tot nu se uita la mine. Parea ca nu aude si ca era absent din camera ( am facut doua verificari si auzul nu este afectat ).
nu mentine contactul vizual mai mult de 2-3 secunde.
Daca stau fata in fata cu el evita sa ma priveasca in ochi, cand se joaca nu ma cauta cu privirea.
la 11 luni a inceput sa mearga singur, calcand pe toata talpa. Acum sunt momente cand merge pe varfuri.
se invarte pe loc, miscand agitat manutele.
cand era bebelus se arcuia cand il luam in brate, nu-i placea sa se cuibareasca la mine in brate.
nu vine la mine cand il chem.
Cine l-a vazut pe Radu (ma refer la familie, prieteni)   nu banuiau ca e ceva diferit. El nu plange daca sunt alti oameni in jurul lui pe care nu ii cunoaste, exploreaza o casa in care nu a mai intrat niciodata. Rade zambeste cand ne vede, se joaca cucu-bau cu fratele lui, imita ce facem noi si stie sa faca “pa” cand plecam la plimbare. Ingerului lui  pazitor este Rares, geamanul lui, pentru ca asa mi-am dat seama ca ceva nu este in regula cu el si acum am observat ca il imita foarte mult si asta o sa-l ajute in lupta lui de a se recupera.
Dragele mele, daca simtiti ca ceva nu e bine cu copilul vostru mergeti cu el la medic neurolog sau psihiatru. Nu ascultati la vecina de la doi sau la matusa indepartata care a crescut zece prunci. Va spun ca toti din jur ma credeau nebuna si ca “sigur e bine copilul”. Am preferat sa merg la un medic specializat si sa-mi zica  ca sunt nebuna si sa fie copilul bine… insa, la noi copilul a fost diagnosticat cu autism.
Medicii care l-au vazut, m-au felicitat pentru spiritul de observatie si ca am ales sa vin cu el si  nu am ignorat ce vedeam, spunand ca este cel mai mic copil pe care il vad (avea 1 an si 2 luni). Multi parinti ignora semnele  sau le pun pe seama unor evenimente petrecute in familie si ajung mai tarziu cu ei la medic… tocmai din aceasta cauza stim cu totii ca un copil se diagnosticheaza dupa 2 ani… insa toti, daca sunt intrebati si stau si analizeaza atent copilul, isi amintesc ca pe la 1 an au inceput sa apara schimbarile. Cu cat este mai mic cu atat terapia il ajuta, plus ca nu mai dezvolta alte comportamente autiste sau stereotipii.

Am trecut prin multe stari, de la furie la depresie, de la negare pana la plans isteric… ajungand la acceptare. Am inteles ca sunt o persoana puternica si ca eu trebuia sa fiu mama lui, a copilului meu special. Acum am acceptat, imi duc crucea si lupt sa-l ajut si sa-l fac bine… timpul care trece nu-l ajuta, ci trebuie sa-l folosesc spre binele lui.
In societatea noastra, un copil cu autism este privit ca pe un copil cu handicap… vreau sa subliniez ca nu este asa, dimpotriva, el prin terapie poate sa fie un copil normal, sa invete la o scoala normala, sa aiba prieteni. Iar copii cu autism sunt si mici genii avand un talent aparte. Sa nu va fie teama de ce vorbeste lumea, ci sa fie mai mare interesul sa va ajutati copilul.
Radu, sunt indragostita de tine iremediabil, respir prin toti porii mei iubire pentru tine…  iubitul meu brunet cu ochii mari si negrii.  Bucuria mea e ca o sa fim impreuna in aceasta aventura. O sa reincep sa cos panza visurilor noastre, ai incredere in mine iubitul meu copil… mama o sa fie mereu langa tine, luptam impreuna .

Cu drag,

Diana

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”  aici

 

De ce eu?

De cate ori v-ati pus aceasta intrebare: “De ce eu trebuie sa patesc asta?”… eu de multe ori in ultimii ani. Viata iti ofera momente colorate, zambesti si te bucuri din plin in fiecarLUPTAe zi de cei dragi. Insa primesti si momente in tonuri de gri… tristetea te saruta cu lacrimi reci si lupti ca sa vezi din nou soarele pe strada ta. Am trecut prin multe si am realizat ca fiecare lacrima de pe obrazul meu a facut loc zambetului…
Am inteles de ce eu am fost mintita… ca sa invat sa fiu sincera stiind pe propria piele ce inseamna suferinta provocata de minciuna.
Am inteles de ce eu am fost inselata de iubit… ca sa invat sa fiu fidela omului de langa mine stiind ce durere provoaca infidelitatea.
Am inteles de ce eu am fost bolnava… ca sa invat sa apreciez sanatatea, sa nu mai fac excese si sa-mi bat joc de corpul meu.
Am inteles de ce eu am avut probleme financiare… ca sa invat in zilele bune sa economisesc pentru zilele negre.
Am inteles de ce eu am fost dezamagita de prieteni… ca sa invat cine imi sunt adevaratii prieteni si lor sa le acord timpul meu.
Am inteles de ce eu am avut esecuri… ca sa invat sa lupt pentru ce imi doresc.
Am inteles ca trebuie sa apreciez ce am si sa ma bucur de tot ce imi ofera viata. Sa admiram apusul si sa ne bucuram de culorile unei flori, sa iubim frumosul si sa stim sa ne ridicam de jos dupa fiecare cumpana.

Acum stiu ca nu trebuie sa traiesc ca si cum mi se cuvine totul, ci trebuie sa muncesc pentru a obtine ce vreau si asa pot savura cu satisfactie ceea ce am obtinut. Acum stiu de ce eu am trecut prin multe incercari, pentru ca de fiecare data am reusit sa trec peste toate avand mereu zambetul pe fata. Stiu ca viata o sa-mi ofere multe lectii, o sa stau cuminte in banca mea si o sa invat sa trec cu brio fiecare examen si promit ca nu am sa uit sa zambesc… la naiba, o viata avem… hai sa o traim memorabil!

Cu drag,

Diana

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”  aici

Lectii de viata!

sursa foto www.mags-nificent.com

sursa foto www.mags-nificent.com

Ne nastem. Invatam din prima secunda de viata cum sa respiram, sa plangem si sa mancam. Apoi invatam sa zambim, sa facem primii pasi, sa vorbim si sa scriem.

Trec anii si viata nu mai e “fata buna” oferind si lectii mai putin frumoase. Simtim esecul si durerea, invatam sa ne ridicam dupa fiecare dezamagire. Aflam ca oamenii sunt buni dar si ai naibii de rai. Realizam ca din numeroasele persoane care ne inconjoara, 1-2 ne ofera un sprijin. Insa singura fiinta care nu ne lasa sa cadem si ne ridica de jos… suntem noi. Intelegem ca un portofel ne ofera lucruri materiale nu si dragostea celui de langa noi. Invatam sa ne bazam doar pe propriile forte si intelegem ca uneori promisiunile oamenilor sunt fara continut.

Cand ajungem parinti, descoperim ca toate bijuteriile pe care le-am avea nu egaleaza bratele copilului in jurul gatului. Invatam ca rasul copilului nostru este cea mai frumoasa melodie. Invatam sa avem rabdare si sa luptam pentru ce ne dorim si cand reusim safisfactia este pe masura eforturilor depuse. Descoperim ca iubirea adevarata nu se masoara in cine romantice la restaurant, ci in imbratisarile partenerului, in pat, dupa o zi lunga si obositoare. Invatam ca nu trebuie sa judecam… și noi  putem gresi, dezamagi si rupe promisiuni.

Trebuie sa invatam in schimb sa toleram, încearca sa intelegi si ce iti pare greu de inteles. Tu creezi cocktail-ul din care bei… adauga un pic din toate: dragoste, o lingura de fericire, un strop de frumos si o picatura de toleranta.
Inveti, ca oricat ai invata, mai ai multe de invatat!

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”  aici

Si cand faci un copil?

“-Mai tinerilor, voi nu vreti sa faceti un copil? Ce mai asteptati?” Aceasta intrebare am auzit-o de foarte multe ori, daca primeam si bani de ca2015-09-05 12.35.49te ori imi era adresata cred ca bifam un concediu in Dominicana. De la parintii nostri care isi doreau cu ardoare sa fie bunici tineri pana la cunostinte indepartate. De fiecare data imi puneam un zambet pe chip si raspundeam : “Nu sunt inca pregatita, vreau sa mai copilaresc”. Mascam foarte bine durerea si adevarul cumplit: ” nu pot ramane insarcinata, as vrea un copil in brate”. Cum ramaneam doar noi doi, masca era inundata de lacrimile care nu se opreau….
Infertilitatea este un subiect tabu in zilele noastre, iar tineretul are parte de aceasta boala care pe vremea bunicilor sau parintilor nostrii nu exista la o asemenea intensitate. Noi ne-am refugiat de restul lumii, eram doar noi doi si problema noastra. Motivul a fost simplu: cei din jur nu intelegeau ce simtim noi, ei reuseau sa faca un copil imediat. Auzeam “o sa fie bine” , ” sunteti tineri, reusiti voi” dar erau vorbe de incurajare standard fara traire din partea lor. Pe noi, infertilitatea ne-a unit si am trecut cu brio testul la care am fost supusi.
Daca aveti prieteni sau cunostinte care sunt tineri, casatoriti si de ceva vreme impreuna, incercati sa evitati intrebarea: “Pe cand un junior?”. Opriti-va inainte sa vreti sa intrebati parintii cu un singur copil cand ii mai fac micutului un fratior sau o surioara… Aceasta intrebare aparent pare nevinovata, insa credeti-ma ca nu este asa…  ea provoca unei persoane durere, stres si frustrare. Uneori in spatele zambetului rece si fastacelii raspunsului se poate ascunde durere si neputinta. Daca crezi ca poti ajuta, stai langa persoanele respective si incearca sa le faci ziua frumoasa, sa simta ca esti alaturi cu o vorba buna. Cand o sa fie pregatiti sa vorbeasca despre suferinta lor, o sa o faca. Atunci sa pregatesti umarul pe care sa planga si imbratisarea calda. Cand o sa reuseasca, o sa urle de fericire si toti o sa afle marea bucurie. Atunci sa-i feliciti, pentru ca au castigat lupta impotriva infertilitatii.
Chiar daca am 2 baietei, sunt mereu intrebata ” pe cand si o fetita?”… asa ca scot din nou masca si zambesc…

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”  aici

Infertilitatea-cancer pentru cuplu

infertilitate

sursa foto: trilulilu

Ultimele statistici dezvaluie ca 1 din 6 cupluri sufera de infertilitate, iar in spatele cifrelor stau lacrimi si durere. Marea majoritatea a cuplurilor dupa scurt timp de la oficializarea relatiei, vor sa treaca la urmatorul nivel, respectiv sa devina parinti. Deja isi imagineaza cum o sa  arate camera bebelusului, se gandesc la prenume adorabile si cauta pe net lucruri din universul bebelusilor. Trec lunile si nu apare copilul dorit, nici concediul la mare nu a ajutat prea mult. Deja semnele de intrebare apar si nu intarzie vizita la medic. Apar rezultatul analizelor si lumea se schimba pentru cei doi.
Respir adanc si retraiesc clipele acestea cumplite. In jurul nostru multe cupluri aveau bebelusul dorit sau urma sa apara pe lume. Noi faceam calcule sa vedem unde strangem cureaua ca sa ne permitem analize sofisticate si tratamente. In tara noastra, infertilitatea nu este considerata o problema de luat in serios, iar sprijinul financiar este minim si cu multe conditii de bifat. In celelalte tari europene, cuplurilor cu probleme de infertilitate li se acorda de catre stat posibilitatea de a efectua un numar gratuit de fertilizari in vitro. In tari precum Ungaria, Franta, Belgia, Grecia etc. statul sustine financiar minim 5 incercari. Infertilitatea este o boala, nu un capriciu sau o alegere voluntara, iar impactul emotional se poate compara ca intensitate cu cel al cancerului. Cuplurile au cea mai mare lupta de dat plus cel mai greu test pentru relatia lor. Celui cu probleme, ii curge prin vene vinovatia, iar celalalt nu stie cum sa sprijine persoana de langa el. Multe cupluri nu rezista acestei lupte, ajungand la separare. Altele lupta si nu se mai opresc pana nu au copilul dorit, traind pentru acest scop. Unele cupluri incearca o singura data si apoi isi traiesc viata in doi.
Infertilitatea este rece si cuprinde tot sufletul tau, ajungi sa te indepartezi de cei dragi mai ales de prietenele devenite mamici batand din palme. Este un cancer care “mananca” relatia cladita alaturi de persoana iubita, face din tine un izvor nesecat de lacrimi, iar imbratisarea ei provoaca rani dureroase.

Insa lacrimile varsate fac loc zambetelor care apar in urma victoriei. Ar trebui sa invatam sa apreciem ce avem alaturi, ca avem o familie si copilul dorit. Multe persoane ar da orice pentru a nu dormi noptile si sa vegheze bebelusul, decat sa nu doarma din cauza lacrimilor.

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”  aici

Cand viata iti da o palma…

infertilitate

sursa foto: trilulilu

Lacrimile curgeau fara oprire… cuvintele medicului nu le mai auzeam, insa intrebarea: “de ce eu ?” aparuse in mintea mea. ” Imi pare rau ca trebuie sa va dau  aceasta veste, o sa gasim solutii, medicina a evoluat”. Cu nod in gat, fara aer, am smuls un “Multumesc” si am iesit din cabinet.

Jumatatea astepta la masina rezultatul analizelor. Cum sa-i spun ca lumea noastra se prabuseste usor si sigur? Viata noastra din acel moment a suferit un cutremur de mare magnitudine, lasand in urma rani adanci. Drumul spre casa  parea interminabil, nici eu si nici el nu am scos un cuvant.  Nu puteam… aveam un cutit in trup, infipt adanc in inima si orice cuvant spus imi provoca lacrimi si… adancea rana.
Am ajuns acasa, sotul a pornit calculatorul, a luat foaia de consultatie si tasta diagnosticul primit. Priveam prin monitor, gandurile mele alergau spre imagini cu bebelusi pufosi, talpite delicate, hainute roz. Lacrimile instant au inceput sa curga… cum ceva asa deosebit sa nu pot realiza? Jumatatea citea despre procedurile de a invinge infertilitatea, “30% sanse de reusita la fertilizare in vitro” au fost singurele cuvinte spuse de el. Nu mai puteam rezista in fata  socului primit, ametita m-am indreptat spre patul meu sa plang in liniste.

Ne-am “lins ranile” si dupa o saptamana am vorbit despre ce o sa facem. Am pus pe lista ideea de a ramane 2, dar sigur la vreo 40 de ani regretam ca nu am luptat… sau de a adopta un suflet nevinovat. Toate ideeile aveau ca final “sa nu regretam ca nu am luptat”. Daca reusim din prima sau…. a 3 incercare, daca o sa tot incercam si esecul rupe relatia noastra? Daca ajungem intr-un cerc vicios si nu ne mai oprim pana nu reusim? Aceste intrebari pline de realitate ne inconjurau incontinuu. Nu aveam curaj sa sper la reusita,  pentru ca esecul daca apare, cand ai sperantele la cota inalta, te spulberi de la cazatura. Infertilitatea este o boala care se hraneste cu sufletul tau, te doboara psihic… nu tine cont de varsta, sex sau cont bancar. Am decis sa incercam, nu puteam sta linistiti stiind ca avem solutii la problema noastra si nu vroiam sa le dam cu piciorul.

Am facut o programare la un medic renumit specializat in FIV. In fata usii cabinetului, mai erau cupluri programate sa-l vada. Varstele si grosimea dosarului cu analize erau diferite . Cu cat era mai gros insemna ca ori au facut multe proceduri ori multe analize. Noi fetele strangeam la piept dosarul, iar partenerii erau langa noi oferind mangaieri calde. Cert este: durerea uneste cuplul si il sudeaza frumos. Eram toti ca la Mecca, asteptam sa vorbim cu domnul profesor sa aflam verdictul. Am urmat noi, tremuratul imi cucerise trupul, eram ca o piftie scoasa din frigider. Neuronii se blocasera, aveam un nod in gat, iar burta era lovita de crampe dureroase. Transpiratia rece pe frunte a aparut cand m-am urcat pe patul de consultatie pentru ecografie.
-Doamna, sper sa reusim cu FIV, incepem mai intai cu o lista de analize si te astept cu rezultatul. Hai capul sus, ai  25 ani , o sa te ajut sa ajungi mama”.

Am luat acatistul cu toate analizele de urmat si am plecat cu speranta in suflet si cu hotararea ca o sa incepem sa desenam visul de a avea un copil… un mini-eu sau mini-el. Lupta cu infertilitatea incepuse si ea conducea deja cu 1-0.

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”  aici

Ziua internationala a prematuritatii

prematuri             Toti bebelusii sunt speciali, insa exista o parte din ei de la care ai ce invata. Sunt bebelusii care se grabesc sa isi intalneasca parintii, sunt mici, au uneori 800-1kg sau chiar mai putin si se tin cu manutele strans de ata subtire a vietii. Si lupta sa traiasca. Sunt speciali, ei invata ca te poti ridica de jos cu zambetul pe fata. Ei iti arata ca nimic pe lumea asta nu-i mai de pret decat viata. Ei reusesc  prin sprijinul parintilor, aud vorbele dulci si prind putere.

Copilul prematur invata de la inceput sa se bucure pentru fiecare clipa castigata. El a invatat sa respire mai intai cu ajutorul unor aparate, el a invatat sa manance printr-un furtun direct in stomacul fragil, el a invatat sa vada in urma unor operatii la ochisori, el a invatat sa stea in fundulet sau sa faca primii pasi prin ore chinuitoare la o sala de kineto. Un copil nascut prematur este o minune, un erou de care te minunezi zilnic cand il vezi. Ei sunt esentele tari din sticlutele mici.

O spun din proprie experienta, am invatat ca minunile exista… azi e ziua lor, ziua copiilor nascuti prematur. Bravo parintilor ca au trecut peste etapa asta, nimic nu se compara sa iti vezi copilul plin cu fire si sa nu-l poti lua in brate decat dupa ceva zile bune.

Bravo, micilor invingatori! Bravo Rares&Radu!

Cu respect,

mama de prematuri

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”.