Archives

Anxietatea mamei ,colicii bebelusilor si implicarea tatalui

Prietena mea Raluca, mama si psiholog, a raspuns pozitiv dorintei mele de a ne ajuta cu cateva randuri  in legatura cu starile prin care trece o mama dupa ce naste. Raluca va poate ajuta cu sfaturi utile, o puteti gasi  Aici .

 

Dragelor, voi incepe prin a va spune ce am aflat de la mai multi neonatologi : “ suntem o gramada de minti luminate in lumea asta, si inca nu stim ce sunt de fapt colicii”. De asemenea este important de retinut ca doar 1 copil din 5 prezinta colicii.
Majoritatea persoanelor definesc colicii ca fiind gaze, balonare si prescriu medicamente, siropuri ce ajuta digestia.
Specialisti mentioneaza ca pentru a putea spune ca un bebelus are colicii trebuie sa planga minim 3 ore pe zi, minim 3 zile pe saptamana, cel putin 3 saptamani!
Este un fapt dovedit ca in primele 3 luni de viata, sistemul digestiv al bebelusilor este in dezvoltare, el incercand sa se adapteze vietii extrauterine si al hranei, respective laptelui. Cel mai bun lapte pentru un copil este cel matern, fiind cel mai usor digerabil, special conceput pentru fiecare bebelus, in fiecare etapa de dezvoltare.
Dar de ce 1 copil din 5 urla cat il tin plamanii din cauza balonarii, si altii doar simt un discofort si sunt usor irascibili? Raspunsul este mama si modul in care ea reactioneaza!
Cum majoritatea dintre voi ati experimentat sau ati aflat, in primele 3 luni de viata bebelusii nu fac mai nimic , dorm, mananca, murdaresc scutece, unii plang mai mult decat altii, si vor muuult in brate! Abea dupa 3 luni incep sa prinda obiecte cu manutele, sa isi tina bine capul, sa interactioneze mai mult cu adultii. Specialistii numesc primele 3 luni de viata “al patrulea trimestru de sarcina”, si sfatul lor este sa incercam sa recreem mediul intrauterin cat mai mult, pentru ca adaptarea bebelusilor sa fie cat mai lina cu putinta.
Astfel este foarte important ca bebei sa stea cat mai mult cu mama, in bratele ei, pe cat posibil piele pe piele, sa ii auda bataile inimii, sa fie alaptati la cerere, mangaiati, leganati si sa auda un sssst , asemanator cu sunetul sangelui mamei care circula in vene si pe care cel mic l-a auzit timp de 9 luni.
Stiati ca in Indonezia nu exista conceptul de “colici”? Oamenii aceia pur si simplu nu stiu ce inseamna , deoarece credinta si cultura lor, spune ca in primele 3 luni bebelusii sunt inca ai zeilor, si acestia trebuie sa stea numai in bratele mamei si sa fie alaptati la cerere, daca nu, zeii il pot lua oricand. Apoi dupa cele 3 luni se organizeaza o ceremonie simbolica, in care bebelusii devin copii parintilor, nu ai zeilor.
Facand abstractie de credinta irationala ca un spirit/zeu iti poate lua oricand copilul pana la 3 luni, modul in care mamele se comporta cu copii in primele 3 luni de viata este mai mult decat benefic pentru cei mici.
Legatura dintre mama si copil este atat de stransa, incat in primele luni de viata, copilul simte tot ce simte mama, exact ca atunci cand era in burtica mamei. In acest sens este foarte important linistea sufleteasca a mamei, starea ei de spirit, sanatatea ei psihica.
Cel mai bun lucru pe care tatal, parintii si rudele il pot face pentru mama si copil este sa o sustina in aceste luni, sa o incurajeze sa-si asculte instinctul de mama care “este cel mai bun doctor”, cum a spus unul dintre neonatologii cu care am discutat.
Aceste luni sunt perioada de adaptare atat pentru bebelus cat si pentru mama, este momentul cel mai important cand mama invata sa-si asculte copilul si sa gestioneze propria feminitate.
Astfel este important sa nu uitati de voi : incercati de cateva ori pe saptamana sa va acordati o ora pentru voi, sa cititi, sa faceti o baie relaxanta, sa iesiti cu fetele la un suc. Da sunteti mame, dar nu ati incetat sa fiti femei, sotii, prietene!
Aceste ore sunt importante in consolidarea relatiei tata-copil! Nu uitati ca bebelusi se nasc iubindu-va pe voi, dar de tati se indragostesc in fiecare zi, acelasi lucru este valabil si pentru tati! O ora pe zi este minimul necesar pentru contruirea relatiei intre copil si tata, ca ei sa se cunoasca , sa se imprieteneasca si sa se iubeasca mai presus de orice.
Stiu ca mare parte din voi, ati experimentat sentimentul ca nimeni nu ingrijeste mai bine ca voi copilul, ca tatal parca este neindemanati, si de cele mai multe ori aveti dreptate, dar dati-le o sansa! Barbatii nu au instinct matern, dar si ei isi iubesc nespus copiii, si usor usor vor ingriji la fel de bine ca si voi “botul vostru de aur”! Este important sa ii permiteti sau sa ii solicitati tatalui de la inceput sa va ajute in ingrijirea celui mic , cand nici voi nu sunteti experimentate, in modul acesta invatati impreuna, iar tatal va sti cum si ce sa faca cand sta cu cel mic, in momentele voastre de reincarcare a bateriilor.
Daca simtiti ca nu reusiti sa faceti fata situatie, ca instinctul vostru matern nu exista, daca simtiti o frica irationala ca nu va puteti ingriji corespunzator copilul, va sfatuiesc sa contactati un psihoterapeut! Depresia post-partum exista, iar consilierea psihologica este cel mai bun tratament, sansele “sa va treaca” sunt extraordinar foarte mici, iar cu tratamentul corespunzator puteti depasii rapid situatia si sa va bucurati de minunea de a fi mame!
Ma inclin in fata voastra, sunteti mame, sunteti MINUNATE!
Cu drag,
Raluca, psiholog & coach in parenting

 

 

bebelusi

Dulcele pacat al dorintei…

bebe, noi, sex

Toate simturile imi sunt activate… respiratia incepe si ea sa accelereze oferind companie batailor galopante ale inimii. Il vad… simt un fior rece pe sira spinarii si un val de caldura imi  explodeaza in corp…. degetele lui imi ating mana. Ne atingem, ma ia de mana… se joaca cu inelarul meu gol, dar cu forma verighetei proaspat scoase…  Trag aer in piept iar mirosul lui imi imbata ratiunea…
Mereu a reusit sa ma dezbrace de cuvinte, sa priveasca in sufletul meu… acum a venit randul sa ma dezbrace de haine. Privesc camera rece, pe masa sunt 2 pahare, o sticla cu vin, avand compania unui pachet de tigari. Mut privirea si fac cunostinta cu patul… zambesc fiindca in minte mi se tes imaginile ce vor urma… le stiu in detaliu chiar le-am trait cu mintea, zi de zi, seara de seara.
-Ma bucur ca esti aici… imi spune in timp ce imi cuprinde talia.
Ii citesc in ochi dorinta, vad un vanator care isi priveste trofeul mult ravnit.
Atingerile lui fac ca ultimul strop ramas de ratiune sa se evapore. Mi-a promis ca o sa ma simt bine… nu are idee ca ma face sa ma simt vie…
Ma asez pe pat si astept sa fiu servita cu licoarea rece. Cum oare am ajuns sa fiu aici? Sunt casatorita de multi ani… sotul e mereu dragut cu mine… insa uita sa mai ofere complimente, uita sa aprecieze o rochie noua pe corpul meu. Imi place sa fiu apreciata, imi place sa primesc mesaje obraznice si sa rosesc cand le citesc… sotului nu-i contest implicarea in viata de familie… dar ca amant, uita sa isi obtina creditele. Am cautat pe cineva care poate… sa ma tina cu sufletul la gura, care stie sa se joace cu mintea mea.
Azi, la pranz am primit mesajul “Vreau sa te vad … acum!” urmat de o adresa si iata-ma aici cu Adonisul meu. De ce el? Pentru ca stie mereu sa ma faca sa ma simt bine, pentru ca e doar al meu timp de cateva ore, pentru ca mereu stie sa mentina vie flacara si dorinta.
Primesc paharul cu vin rece si privesc cum el isi desface camasa. Ador camasa asta… i-am facut-o cadou acum 1 an, de ziua lui.
Nu ma simt vinovata… de ce sa simt gustul vinei cand tot ce vreau am primit? Sa ma simt vie si dorita este un pacat?
Inainte sa plece, ii spun:
– Iubitule azi bag la spalat, am sortat deja hainele copiilor, da-mi si camasa ta de azi, cea pe care ti-am luat o acum 1 an de ziua ta!

Cu drag,

Diana

Doar o altă zi de duminică!

               Doar o altă zi de duminică în care avem coduri galbene de caniculă, băieți deștepți cu afaceri de milioane, pușcării pline, furturi, accidente, multă minciună, legalizări de lucruri scârboase, pokemoni pe străzi. O scurtă cronică a unei Românii peste care soarele doar apune. Răsar însă tot mai des critici care își dau cu părerea și atât.

          Doar o altă zi de duminică în care valul descurajării ne aduce și pe noi la mal. Nu ține cont de vârstă, poziție socială, naționalitate sau sex. Ne descurajează oamenii. Ne descurajează eșecul. Ne descurajăm singuri. Renunțăm pentru că ne pierdem încrederea în noi și ne subestimăm. Problema e că facem asta des și trecem prin viață fără să fi descoperit ceva din ea. Cu alte cuvinte, trăim degeaba…

           Doar o altă zi de duminică în care oamenii vin și pleacă din viața noastră ca trenurile. În gara sufletului nu staționează decât atât cât au nevoie. Sau cât avem noi… Și fiecare își caută gara care îi place. Unii țin cont de aspectul exterior, alții de cât de bine se simt în interior. Unii caută o gara curată, alții preferă gările pustii. Uneori, mai uităm bagajele în gările altora, și le producem suferință. Iar ei se amagesc cu gândul că într-o zi ne vom întoarce după ele. Dar nimeni nu se mai întoarce!

          Doar o altă zi de duminică în care stăm și așteptăm. Mai mult stăm. Uităm că ”viitorul constă în a dărui totul prezentului”. Pentru mulți poate fi ultima zi de duminică, pe holurile de la oncologie. Pentru alții poate fi duminica ce aduce schimbarea. Ieșirea din timp ne așteaptă pe toți.

          Până atunci, învață să iubești și să te iubești. Până la urmă suntem doar niște visători într-un univers fără sfârșit!
Ce faci azi, are ecou mâine.

          Apropo, tu ce ai făcut azi? Într-o altă zi de duminică…….

L.


„as vrea sa cladim ceva impreuna, m-am saturat sa cladesc singur.”

noiPentru noi o mie de lumi se inchid, si inca o mie incep sa se deschida. Ne-am dorit intotdeauna acea relatie ce incepe incet, dar sigur; care continua mereu sa creasca, sa se dezvolte si sa ajunga o baza solida pentru casa viitorului nostru.

Insa de fiecare data, ceea ce cladeam se destrama. Poate nu aveam materialele necesare, sau poate le aveam dar nu eram dispusi sa le oferim, poate cei de langa noi nu voiau sa cladeasca ceva. Si astfel am construit din nisip baze ce s-au daramat la prima adiere de vant, la prima masina ce a trecut, creand vibratii in pamant. Asa au trecut ani in care am incercat sa inlocuim materialele necesare, in speranta ca vom reusi sa cladim intr-un final, viitorul viselor minunate in doi.

Ne-am regasit intr-un final singuri, cladind bazele viitorului propriu, fara munca in doi, fara aprecieri, fara rasete. O munca asidua ce parea sa ne ceara mai mult decat credeam. Dar obosim. Sa construiesti singur ce ar trebui construit in doi este imposibil. Ramanem parca neajutorati la bazele pe care am inceput sa le formam si ne gandim „dar oare se merita tot efortul acesta pentru a avea o viata singur?”.

Privim inapoi la toate bazele ce au cazut ca soldatii in razboi, pentru ca nu aveau armele necesare, sau pentru ca erau prea putini sa poata sa razbata. Si ne trezim intr-un moment in care ne indoim chiar si de aceasta singuratate, insa nu mai avem puterea sa cladim ceva in doi, dar tragand singur. Asa ca ne lasam purtati prin corturile pe care le gasim, ne plimbam de colo-colo in speranta ca vom gasi raspunsul. Un raspuns la o intrebare muta. O intrebare care nici macar nu exista.

Doar ca de nicaieri, si in momentele in care speranta nu mai era acolo unde trebuia, ci pe drumul pierderii, cineva ne intinde o mana timid, „As vrea sa cladim ceva impreuna, m-am saturat sa cladesc singur.”. Si privesti pierdut acel chip minunat, insa nu iti vine sa iti dai toate materialele, chiar daca vezi ca el cladeste mai mult ca tine. Ti-e teama ca tot ce ai adunat si ai invatat va fi spulberat din nou de vant. Ca el va renunta si va pleca, pentru ca sa construiesti ceva in doi este greu si nu imposibil. Dar iti zambeste pierdut spunandu-ti sa nu iti fie teama, sustinandu-te sa te investesti si tu, iti arata si el la randul lui multitudinea de materiale, insa ii poti citi in ochi ca nu sunt toate.

„Si tu esti un suflet pierdut?”

„DA”

„Si tie iti este frica sa cladesti bazele acestea alaturi de mine. Si mie imi este frica. Atat de frica incat atunci cand iti ofer ceva imi tremura mana gandindu-ma ca il vei lua si vei pleca. Ca poate era ce iti lipsea sa cladesti ceva langa altcineva.”

„Ti-am intins o mana. Ti-am propus sa cladim ceva impreuna. Te-am gasit ratacita. Rataceam amandoi. Intr-o lume trista, ne pierdusem si noi bucuria si fericirea ce ne incanta. Dar nu te voi parasi. Ti-am oferit tot ce aveam mai de pret, ca sa iti castig increderea, sa vrei sa cladesti cu mine. Pot vedea un suflet pierdut atunci cand intalnesc unul, desi sincer sa fiu este pentru prima oara cand o fac. Am vazut in tine tot ceea ce gaseam in cate cineva, tot ce imi doream sa gasesc la cineva, gasesc in tine. Descopar uimit, cu fiecare caramida pe care o fixam ca ceea ce eu am, ceea ce tu ai, sunt facute sa mearga impreuna.”

„Deci, vom construi ceva solid? Si, orice ar fi nu vei pleca? Vom face totul impreuna?”

„DA! Nu voi pleca, am venit ca sa raman, si voi ramane. O viata. Profitand impreuna de baza asta solida, si cladind acest loc impreuna. Intr-o zi, vom reusi sa ii dam o infatisare, si va fi cel mai frumos loc. Va fi al nostru.”

P.S. Multumesc Flavia, ca mi-ai reamintit de inceputul unei relatii si ca ai vrut sa public gandurile tale.

Cu drag

Diana

Viața de cuplu după bebe . Despre dragoste și sex, dar și cum să vă păstrați vie relația!

       Mulți îndrăgostiți care au luat decizia de a face un copil sau care au primit deja răspunsul pozitiv la testul de sarcina și sunt viitori părinți cred că știu, în mare, ce-i așteaptă, cu bune cu rele. Iar când simt că nu știu, se documentează și află sau cel puțin așa speră. Dar, dragii mei,cei care formați un cuplu și vă doriți un copil sau îl aveți pe drum, vă spun cu toată sinceritatea și compasiunea că nu știti decât 1%. Restul e supriză. Multe cupluri se tem că aducerea pe lume a unui copil le va schimba în rău viața intimă. Relația se va răci dramatic, sexul se va petrece o dată pe lună, iar dragostea va fi zbuciumată de stresul pe care îl presupune rolul de părinte. În fața unor astfel de scenarii sumbre orice cuplu caută soluții. Și aflăm din diverse articole că trebuie să ne facem TIMP pentru viața de cuplu și să COMUNICĂM. Și totul va fi bine, hmm… Ei bine, lucrurile nu-s chiar așa de simple. Hai sa vedem care sunt problemele în toată amploarea lor și ce putem face, concret!

Despre sex după apariția bebelușului. Cum găsim satisfacția în doi?

Peste tot citesc că sexul devine o activitate dată uitării, din cauza lipsei de timp și a oboselii, unde mai pui că bebe poate că doarme chiar în patul conjugal, în timp cZXe tatăl se mută pe canapea. Ce-i de făcut?

În primul rând sexul nu e dat uitării. Te gândești la el, obsesiv de mult chiar (și nu-i includ aici doar pe tații “frustrați și geloși pe copil”, ci și pe mămici), doar că nu-l mai poți face exact când ți se pune pata. Trebuie să aștepți ca bebe să doarmă sau să fie preluat de bunici și prieteni binevoitori. Hai sa vedem partea bună a lucrurilor… Inainte sexul era o activitate accesibilă, de care probabil te și plictisisei nițel. Acum, când vă veți face timp pentru câteva clipe de intimitate, vei savura fiecare atingere ca pe o nestemată rară. Așa că seara după ce bebe intră în lumea viselor, iar copiii oricât de mici și solicitanți sunt, tot leagă jumătate de oră de somn până încep să se foiască, mama trebuie să facă o vizită tatălui care s-a tolănit pe canapea. Este foarte incitant să furi cotidianului aceste clipe în doi, simți că faci ceva interzis care s-ar putea să-ți scape printre degete. Deci trăiești clipa mult mai intens! Nu te mai gândi că partida de sex trebuie să țină două ore sau să se desfășoare în patul conjugal. Acum puteti explora fiecare colțișor din casă după timp și dispoziție, dacă pruncul a pus stăpânire pe patul vostru.

Un sfat pe care l-aș da domnilor, să facă propuneri dese, dar să nu se supere când sunt refuzați. Uneori mama are nevoie de un imbold ca să treacă la acțiune, alteori e prea obosită. Iar pe doamne le-as sfătui să treacă peste impedimente precum epilatul sau kilogramele în plus. Soțului nu-i va păsa că nu sunteți proaspăt epilate sau că aveți colăcei (doar s-a obișnuit el și cu burtica de gravidă), ci va fi fericit să facă sex, pe bune!

Despre dragoste după apariția bebelușului. Cum ne salvăm relația?

Cele mai drastice schimbări după apariția bebelușului țin de dinamica de cuplu. Nu veți mai ieși la cinematograf, nu veți mai onora fiecare invitație de petrecere, nu veți mai dansa, nu veți mai purta discuții interesante la o cafea, nu veți mai savura un pahar de vin (mai ales dacă mămica alăptează!), nu vă veți mai ține de mână pe stradă (cineva trebuie să care căruțul sau landoul), nu veți mai sta amândoi în față în mașină (probabil că mămica va sta cu copilul în spate) nu veți mai mânca împreună (cineva trebuie să întrețină bebele cel plângăreț), nu veți mai pleca într-un weekend romantic la munte sau mare. Iar lista poate continua cu o gramadă de activități ce înainte construiau intimitatea de cuplu, dar care acum, în postura de părinți, vă sunt inaccesibile. Bine, pe unele le puteți bifa dacă aveți bunici disponibili să stea cu bebe și dacă vă lasă inima să-l lăsați… Dar fără bunici cu timp și putere de dădăcit, cam așa vor sta lucrurile în viața de cuplu.

În plus, există o sumedenie de lucruri noi care vă vor da bătăi de cap și vor afecta relația. Mai toate au legătură cu așteptările pe care le aveți unul față de celălalt. Mă aștept ca soțul să stea cu bebe când ajunge acasă, să dea cu aspiratorul, să-mi zică că mă iubește… Mă aștept ca soția să îmi calce cămășile în continuare, să se mai coafeze din când în când, să-mi facă sex oral dacă nu are chef de sex… etc. Și cum aceste așteptări rămân uneori nesatisfăcute, se nasc o tonă de frustrări pe care le revărsăm într-un moment de furie și slăbiciune, lucru care dăunează serios vieții de cuplu.

Ce v-aș sfătui? Dați glas așteptărilor voastre, negociați, înainte să dați naștere unor frustrări și mai apoi, unor certuri de proporții. Spuneți lucrurilor pe nume, căci doar așa veți simți că relația voastră încă există. În plus, nu lăsați dragostea să se ofilească. Hraniți-o cu gesturi de tandrețe, chiar dacă acum pare că nu-și mai au rostul. Sărutați-vă pe fugă, luați-vă în brațe, dormiți îmbrățișați. Contactul fizic vă apropie și emoțional. Proaspăta mamă se simte dintr-dată singură după ce naște și chiar are nevoie de afecțiune. Ca un exemplu personal, îmi aduc aminte că ajunși cu bebe acasă, l-am rugat pe soțul meu să mă ia în brațe… Imediat m-au podidit lacrimile pentru că îmi fusese dor de senzația unei îmbrățișări. Burtica de viitoare mămică funcționează precum o barieră, mai ales în ultimele luni, când te ferești din instinct de orice apropiere. Așadar, o îmbrățișare durează câteva secunde și vă poate da un sentiment de împlinire. Nu ignorați gesturile mici de tandrețe.

Fiți complici în îndeplinirea nevoilor personale!

Ca să fiți fericiți în doi, mai întâi trebuie să fii fericit ca individ, tu cu tine. Orice proaspăt părinte se pune din instinct pe locul doi. Bebe e în fruntea listei si așa e bine să fie, doar că ocazional o să simțiți că nu mai puteți. Tatalui o să-i fie dor de o ieșire cu băieții la bere, iar mamei de un masaj relaxant. Și uite așa deveniți amândoi irascibili, pentru că vă simțiți la capătul puterilor și vă așteptați ca celălalt să mai ușureze din povară. Și de aici se nasc certuri și reproșuri care zguduie armonia dintre voi. Decât să vă umpleți de resentimente, mai bine spuneți fără rușine care vă sunt cele mai arzătoare dorințe. Cât unul dintre voi stă cu bebe, celălalt se poate relaxa după voia inimii. Așa se reîncarcă bateriile, vă sunteți recunoscători unul altuia, iar relația voastră e la adăpost.

Nu, uitați: A avea un copil împreună e un act intim și curajos care vă unește pe vecie!

Ce trebuie să rețineți e că un copil vă schimbă relația și o supune multor provocări. Atâta timp cât lucrați în echipă, vorbiți sincer unul cu celălalt, vă sprijiniți reciproc, sunteți toleranți, vă manifestați fizic iubirea, fie doar și pentru câteva secunde, cuplul vostru se va ridica deasupra greutăților și veți avea un moral bun. Astfel, veți fi în stare să vedeți și acele lucruri bune pe care rolul de părinte le aduce unui cuplu. Împreună ați dat naștere unei alte ființe, este ceva magic care v-a unit pentru totdeauna. Cel mic vă va oferi un milion de motive de bucurie pe care le veți savura împreună. Veți simți că împreună puteți muta munții din loc și că relația voastră are un scop suprem, pe lângă iubirea ce vă leagă. Se naște un soi de respect, admirație și recunoștință pentru partener, pentru că el este mama/tatăl copilui tău, Lui îi datorezi jumătate din cea mai mare realizare a ta!

P.S. Multumesc  Stela, pentru sfaturile impartasite si ca ai vrut sa public gandurile tale.

P.S 2: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei” aici

Cu drag,

Diana

Povestea unei viitoare mamici de… cvadrupleti!

Povestea unei viitoare mamici de... cvadrupleti!

sursa foto: arhiva personala a Monicai

Nu o cunosc personal, insa ne leaga lupta cu infertilitatea. Amandoua am reusit. Eu imi strang bebelusii in brate, ea ii simte in burtica. Monica, este o viitoare mamica de … cvadrupleti :). In momentul de fata, a ajuns la 29 saptamani, avand fiecare 1450 grame greutate. Am vrut sa scriu despre experienta ei, asa ca i-am pus cateva intrebari… si ea mi-a raspuns cu rabdare și multe detalii.

Dorinta de a avea un copil a fost mare. La fel de mare a fost si bucuria aflarii vestii (ca vor fi 4) sau mai degraba un soc?

Ne-am dorit un copil din tot sufletul, eu sunt o mare iubitoare de copii si vestea ca vom avea 4 a fost un soc in primele zile datorita faptului ca nu am crezut in procedura.

Ce se simte cand esti insarcinata cu cvadrupleti? Eu cu gemeni, abia puteam sta in pat pentru ca se tot miscau…

La inceput nimic, insa  cu cat sarcina a avansat  cu atat imi este mai greu, stau numai la pat, am 2 cerclaje, ma misc greu pana la toaleta si am o data la 2-3 saptamani  programare la doctor. Sunt momente cand nu pot respira de la loviturile lor, dar sunt fericita in acelasi timp ca ii simt si imi confirma ca sunt bine. Nu pot sa mint, am parte de dureri care sunt din ce in ce mai dese si intense… isi fac loc 🙂

Ai temeri legate de faptul ca ai putea ajunge sa faci diferente intre ei?

Nu cred ca as putea face diferente intre ei si noi suntem la mama 3 fete si tot ce a avut ne-a impartit in mod egal.

Ai recomanda si altor femei fertilizare in vitro? Ce strategie a avut medicul de a reusit procedura?

            Da, recomand din suflet, dar nu in tara. Eu am facut si inseminari si FIV si fara rezultat pozitiv. Abia dupa ce am ajuns in afara si am facut procedura si am vazut rezultatul m-am convins ca niciodata nu ne vom compara cu medicii din afara. Am ales Ungaria, Institutul Kaali, avandu-l ca medic pe domnul Zadori. In tara, procesul este foarte greu din cauza tratamentului si foarte puternic… era sa mor. In afara, am avut parte de un tratament usor  si ovule mai multe. La primul FIV  in tara am avut 2 embrioni, in afara am avut 5 ovule din care dl doctor a zis ca se bazeaza pe 2, dar in ziua punctiei totul s-a schimbat.

Mi s-a extras 1 singur ovul si ceilalti 4 au ramas la locul lor. Am fost dezamagita total. L-a pus in laborator, sperma sotului a fost foarte buna. Si in aceeasi zi mi-a facut si inseminare. Asta se intampla martea. Nu am crezut in inseminare  si nicio secunda in procedura, era total diferita strategia.  Eu ma bazam doar pe ovulul din laborator, care s-a dezvoltat frumos. Sambata mi-a facut transferul. Am stat 2 zile la pat, dupa care am plecat la drum spre casa, aveam 20 de zile de stat acolo. Decizia inseminarii si FIV-ului  a fost a doctorului si nici in ziua de azi nu stiu de ce s-a intamplat asa. Ajunsa acasa am stat cuminte, fara pic de efort. La cateva zile de la procedura am vorbit cu fetele care facusera cu mine in aceeasi perioada FIV despre stari de gravida… eu nu aveam niciun simptom, deja imi faceam planuri sa plec sa incerc iar peste 3 luni.

In ziua 11,  dupa transfer am decis sa fac betaHCG. Rezultatul il asteptam cu sufletul la gura in aceeasi zi. Si eu si sotul cu mailul deschis… in noaptea aceea nu am dormit de emotii, a doua zi numai cu telefonul in mana am stat.  Era deja pranzul si eu nu primisem rezultatul, am sunat si aveau probleme de sistem. In 2 minute am primit  2 mail-uri. Tremuram toata, eram singura in casa… mai trecusem prin asa ceva…  groaznic. Deschid primul mail. Cand vad valoarea am zis ca nu e mail-ul meu sau era trimis gresit. Deschid mail-ul 2 . Acelasi lucru. Tremuram si am inceput sa plang cand am vazut primul beta de 815 fata de FIV-ul anterior de 0,1. Am sunat sotul, era cu o clienta si ii zic ca “sunt gravida dupa rezultat “.  Deschide mailul, se scuza fata de clienta, o lasa, pleaca la farmacie si cumpara 2 teste de sarcina… in 5 minute a fost acasa. Sun translatora din afara si ii zic rezultatul si mi-a zis “clar esti gravida cu gemeni”. Mi-a zis cand ar trebui sa merg la primul control.  Trebuia sa mai astept 2 saptamani, care pentru mine au fost chin. Am facut si testul de sarcina si  au iesit 2 linii. La 48 de ore am repetat beta si aveam 1918 si alt test tot cu 2 linii… Nu imi venea sa cred, dupa alte 48 de ore am repetat,  iar 6500 a 3 oara la beta si iar alt test de sarcina… asta se intampla luni. Lunea ce urma sa vina am facut a 4 oara beta si a iesit 19000 si al 4 lea test de sarcina.

In saptamana aceea, joia mergeam la control. Si pentru prima oara la acel medic, ma intreaba pentru ce am venit… ii zic cred ca sunt insarcinata am facut FIV, i-am explicat ce si cum. M-a pus la ecograf. Cum a pus eco, a vazut 2 din prima, fiecare in casuta lui… sta, se mai uita ma pune sa ma misc un pic si zice : “nu avem gemeni, avem tripleti!” Dupa care ma pune sa-mi pun pumnii sub fund, sa ma salt un pic ca il avem si pe al 4 lea… Pe burtica mi-a pus eco, apoi s-au vazut 4 casute cu 4 ingerasi. Era socat si dl doctor, eram primul caz al dansului. Primul lucru m-a intrebat daca vreau sa-i pastrez pe toti… si am zis asa: “daca credeti ca pot sa-i duc fara sa fim in pericol, eu ii vreau pe toti”. Si apoi mi-a zis: “daca o sa faceti ce va zic si ascultati, va fi bine”. Nu cred ca suportam sa fi fost nevoita sa renunt la 1-2 din ei. Imi spunea ca sunt bine pozitionati, numai cand am auzit inimioarele batand m-am topit. Si chiar mi-a zis: ” V-a dat Dumnezeu cate 1 copil pentru fiecare an de chin si unul, Dumnezeu asa a vrut sa fie”. Iar un moment de maxima fericire a fost cand am aflat sexul lor… 2 baietei si 2 fetite 🙂

 De ce nu ai renuntat? Ai luptat 5 ani, ce te-a facut sa mergi mai departe?

     Nu m-am gandit o secunda sa renunt la ideea de a avea copilul meu cu toate ca dupa fiecare esec cadeam in depresie. Plangeam si ma rugam sa am copilul meu.

  Tinand cont ca ai incercat de atata timp, te-ai gandit la adoptie?

    Aveam momente cand ma gandeam si la infiat, dar nu m-am dat batuta, am zis suntem tineri, sanse ni s-au dat si vroiam copilul nostru. Am zis orice ar fi nu ma gandesc la infiat acum si voi lupta pentru sufletelul nostru. Daca ziceau medicii ca nu exista nicio sansa poate ca renuntam. Dar daca au zis ca in afara sanse sunt peste 90%…  asta m-a incurajat si am mers mai departe fara sa mai stau pe ganduri.

  Ai stiut care sunt riscurile? Cu cat mai multi cu atat se pot naste prematur, iar riscurile prematuritatii sunt mari…

De la inceput m-am gandit ca vor fi nascuti prematur, dar nu m-am speriat. Am citit ca prematurii sunt foarte  luptatori si ne rugam zilnic la Dumnezeu sa ne dea sanatate si sa fim bine. Avem si o promisiune fata de Doamne-Doamne, daca vom fi cu totii sanatosi, vom ridica o troita in cinstea Lui drept multumire.

Cand apare infertilitatea, cel cu probleme se simte vinovat …simti ca relatia voastra a avut de suferit?

Relatia nu a fost afectata pentru ca am un sot extraordinar care m-a sprijinit tot timpul mai ales in clipele grele, se vedea ca si el sufera dar a fost mai puternic ca mine si am trecut impreuna prin aceste lupte. Suntem impreuna de 13 ani, la bine si la rau  am fost alaturi .

  Majoritatea cand aud cvadrupleti se gandesc la partea financiara… vorba aia : unde mananca 1, mananca 2…dar 4?

Ce sa le dam sa manance este ultimul lucru la care ma pot gandi acum. Suntem constienti ca va fi greu, dar multumim lui Dumnezeu ca avem o situatie financiara buna .

 Cum crezi ca o sa te descurci dupa nasterea lor? O sa ai ajutor?

        Ajutor vom avea din partea parintilor, mai mult mama mea care e acasa in permanenta. Sora mea si soacra mea cum vor putea, dar eu voi fi puterea. Si daca va fi nevoie de o bona vom apela ca nu avem incotro. Seara va fi si sotul care se va implica foarte mult, de acum isi face planuri.

  Ai amenajat camera bebelusilor? Te-ai gandit la nume?

   Nu am amenajat camera si nici la nume nu ne-am hotarat, sunt cateva pe lista dar nu ne-am decis.  O sa avem timp cat vom sta in spital de toate… Insa am cumparat ce tine de hainute… foarte multe, eu sunt fana hainute bebe:) Acum ne facem bagajelul pentru maternitate si urmeaza saptamana viitoare sterlizator, biberoane si necesarul pentru inceput.

  Ce mesaj ai pentru cuplurile care se lupta cu infertilitatea?

 Pentru toate cuplurile care se lupta cu infertilitatea le pot spune un singur lucru:  sa lupte pentru copilul lor! Sa se roage si sa nu si piarda speranta, si nu FIV in tara, mergeti in afara… aici totul este pentru bani, acolo se daruiesc trup si suflet de la infirmiere, asistente, doctori… banii pe ultimul loc. Financiar este la jumatate de pret fata de tara noastra.

Monica, iti urez sarcina usoara si sa mai stea piticii in “cuptor”.  Merita aceasta mama-eroina din plin incurajarile noastre, mai ales acum pe ultima suta de metri pentru ca in curand se apropie clipa nasterii. O sa fie bine!

Daca aveti intrebari pentru ea, le așteptam în comentarii.

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”  aici

Nasterea la privat: moft sau necesitate?

Vreau sa vorbim despre nasterea la privat, un subiect la fel de controversat precum: consultatii la privat/stat, alaptat/lapte praf, nastere naturala/cezariana. Ne place sau nu, nasterea la privat este si nu este o fita sau o comoditate… si da, depinde in principiu de situatia financiara, dar nu e conditia suprema. Spun asta, deoarece de cand am devenit clienta clinicilor private, am intalnit paciente care din dorinta de a-si proteja starea de sanatate, a lor si a copiilor, au ales sa nasca la privat (desi au facut un efort financiar), dar nu au regretat alegerea. La fel si eu, am facut economii de cand am vazut cele 2 liniute.

Nu sunt toleranta deloc la durere, si nu as rezista 3 ore pana sa imi deschida o asistenta usa la salon, nu am avut parte de o nastere cu complicatii astfel incat sa fiu nevoita sa ajung la stat (ii multumesc lui Dumnezeu pentru acest lucru!). Au si ei un mare minus, in cazul in care sunt probleme cu sarcina si risc de nastere prematura nu detin aparate performante si te trimit la stat. Nu judec alegerile nimanui si nu ma astept ca o mamica care a nascut la stat, si i-a fost bine, sa laude nasterea la privat… nu se va intampla vreodata. Daca am ales sa nasc la privat, nu inseamna ca de acolo era exclus sa plec cu vreun stafilococ, insa iata ca nu s-a intamplat.

Am ales privatul pentru ca am reusit sa duc o sarcina la termen, pentru conditiile foarte bune din spital, pentru tratamentul aparte pe care il primesti ca pacient, pentru faptul ca nu sunt toleranta la durere. Am ales privatul pentru ca am vrut prima nastere sa nu fie traumatizanta, am vrut sa fiu respectata si ajutata de asistentele din maternitate. Da, am preferat sa aleg locul in care erau cele mai mici posibilitati de infectare cu diverse, am ales sa mi se vorbeasca frumos chiar daca m-am plans incontinuu si am avut 1000 de intrebari, sa ma odihnesc in salon in timp ce personalul avea grija de bebelus, sa ii fac o serie de teste care se fac doar acolo, sa nu stau cu stresul banilor pe care trebuie sa ii dau inainte sau dupa, din camasa cu sau fara buzunar, paziti intr-un salon de unde colega putea cu usurinta sa-i insuseasca. Si pentru toate astea, am platit decent, la final, o suma pe factura. Fara un leu bagat pe furis prin buzunare pentru simpatia si zambetul personalului. Da, mi-a placut rezerva mea, pe care nu am impartit-o cu nimeni, patul cu telecomanda din care reuseam sa ma ridic dupa vreo 6 manevre (cel putin), butonul de langa care mi-a fost cel mai mult prieten, si da – nu ma consider mama eroina care naste natural, eventual fara epidurala, si alapteaza pana la 2 ani. Eu am ales cezariana.

Tot respectul pentru femeile care au avut curajul sa nasca intr-un spital de stat, care au dus pe picioare durerea si sunt multumite de alegerea lor. Imi pare rau ca in anul 2015 nu avem spitale civilizate. In Bucuresti, conditiile din majoritatea maternitatilor sunt jalnice, doar rezervele sunt decente (apuci loc daca ai pile prin spital). Daca vrem respect trebuie sa bagam mana in buzunar. Asistenta de la stat, urmareste singura peste 15 bebelusi si nu are timp sa arate proaspetelor mamici cum sa tina copilul in brate. Uita sa zambeasca deoarece in mintea ei calculeaza mereu ce facturi are sa plateasca din salariu modest. Eu m-am simtit la clinica privata ca acasa si mi-a fost mult mai usor sa depasesc temerile nasterii. Am simtit ca cineva se ocupa cu grija si atentie de mine si de bebelusul meu, si am avut convingerea ca a fost cea mai buna optiune. Am primit informatii legate de pozitia pentru alaptare, despre ce anume sa mananc in perioada urmatoare. Nu am avut stresul bagajului pentru maternitate, am primit toate necesare. Medicul care mi-a urmarit sarcina si cu care am nascut era si la stat si la privat, astfel incat doar locatia a trebuit sa o aleg.

Inchei prin a va spune ca indiferent unde alegem sa nastem, important e sa fim impacate cu alegerea noastra :).

P.S. Multumesc  Corina, ca mi-ai aratat o fila din viata ta si ca ai vrut sa public gandurile tale.

P.S 2: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”  aici

Cu drag,

Ellie

Mesaj pentru… fostul iubit!

Acum 9 ani, fix in aceasta perioada l-am intalnit pe A. Era prima mea iesire in unul din  cluburile bucurestene, iar el stia ca urmeaza sa apara bobocii sa guste din viata de noapte. Cum spune si cantecul “ne-am vazut, ne-am placut” si am inceput o relatie, care a durat 3 ani de zile. Ieri seara l-am revazut la un restaurant. Cei 6 ani de la ultima revedere nu au lasat multe semne asupra lui, eu fiind cea cu noutati, sunt sotie si mama. Din pacate nu ne vorbim, finalul relatiei nu a fost plin de diplomatie. Prima reactie a fost sa vreau sa vorbesc cu el, sa ne amuzam de copila ce eram si noua femeia de acum, insa mai mult ca sigur pleca fara sa vrea sa purtam un dialog. Ne-am privit, iar in mintea mea au trecut in cateva secunde mai multe secvente din cei 3 ani. Apoi ca niste straini am trecut mai departe… Daca as putea sa-i vorbesc i-as spune ca datorita lui, azi am o familie. Cred foarte mult ca oamenii pe care ii intalnim in viata noastra au un scop. Am invatat din greselile facute si nu le-am mai repetat si asa urmatoarea relatia a devenit o casnicie.

Eram o copila de 19 ani, imi era frica de Bucuresti, parasisem casa parintilor mei si eram singura printre multi straini. El avea 23 de ani si experimentase inceputul meu si deja era invatat cu schimbarea domiciliului. Visatoare, cu mintea la distractii, el m-a luat de mana si m-a adus cu picioarele pe pamant. M-a invatat sa fiu responsabila si mi-a dat incredere sa incerc sa fiu independenta. Am descoperit si partile urate ale unei relatii, gelozia fiind in ambele tabere, certurile din prea mult orgoliu si ambitia de a nu recunoaste greselile. Am vazut cat de usor poti sa-l ranesti pe cel ce te iubeste si am simtit durerea lasata de tradare si minciuna. Am invatat sa ma ridic de jos oricat de tare durea minciuna. Relatia noastra o consider o perioada de tranzitie, de la copila din provincie abia iesita de pe bancile liceului si femeia independenta si puternica de azi.

Acum sunt mult mai calma cand abordez o situatie critica si incerc sa gasesc solutii pentru a o rezolva, nu ca atunci cand ne certam si eram ca un vulcan nefiind dispusa la comunicare. Stiu ce inseamna sa minti si sa fii mintit si azi nu fac asta, nu imi doresc sa-l ranesc pe cel de langa mine. Mi-ai spus ca trebuie sa invat sa te ascult si sa incetez sa fiu egoista. Tu m-ai ajutat sa-mi modelez caracterul, am invatat cum sa fiu intr-un cuplu. Tot ce ti-am gresit am reusit sa cioplesc in urmatoarea relatie, reusind sa fiu comunicativa, receptiva si sincera. Nu stiu nimic despre viata ta personala, insa iti doresc sa iti formezi o familie si cred ca o sa ajungi un sot si tata minunat. Poate o sa avem ocazia sa vorbim sau poate nu, insa pana atunci iti spun doar… multumesc!

 

P.S. Multumesc Mara, ca mi-ai aratat o fila din viata ta si ca ai vrut sa public gandurile tale. Mi-ai amintit de trecut si cred, ca si tine, ca oamenii pe care ii intalnim au in rol in viata noastra.

P.S 2 : te invit sa ma sustii cu un like, pe pagina de Facebook,  „Cufarul mamei”.

Cu drag,

Ellie

Punct si de la capat!

            În sfârșit am ajuns! Suntem în mașină, de 15 minute in fața porții . Pe bancheta din spate este liniște, la radio se aude în surdina un cântec pentru copii. Zgomotul străzii a rămas departe… pot să respir liniștită măcar câteva minute. Sunt fericita, asta conteaza… am luptat pentru asta…
           Drumul de la Buzău la București a fost infernal. Așa a început, am plecat cu inima strânsă și îngrijorată. Nu mi se întâmplă, sunt o optimistă bolnavă care refuza atunci când urmează o încercare dificilă să se gândească la rău. Dar  astăzi…. Am ales calea pe care tot vroiam sa merg de ceva luni de zile, am tot dat sanse, insa el nu a vrut sa profite de ele…. Drumul a durat foarte mult. Prâslea familiei, bebelusa de 10 luni nu a avut stare de cand am plecat din parcarea blocului unde locuiam. Parca simtea ce trairi sunt in inima mea… sigur simtea, ca doar e bucatica rupta din mine. Prima oprire a fost la ieșirea din oraș. Ana, prima născută în urma cu nici 4 ani, a  incercat să o atragă intr-un joc cu păpușica ei, dar fără succes. A trebuit sa opresc chiar daca incepea sa se intunece. Am verificat pampers, i-am dat apă si un biscuite, am așezat  scaunul. Am pornit și au început plânsetele isterice… oare sa fie un semn ca aleg gresit un viitor fara el? Pe șosea coloană de mașini, toți se întorc în București duminica la ora asta. Îmi tot spuneam în minte o să fie bine, cu  el nu mai am sanse la o viata linistita. Se întunecase bine, luminile mașinilor de pe contrasens mă orbeau, insistența grăbiților din trafic mă sâcâia, puiul meu plângea tot mai puternic cu suspine. Am oprit, am luat-o în față lângă mine să stam de vorbă. Să-i explic unui copil de 10 luni ca suntem numai noi acolo și ca să reușim trebuie să ne ajutam una pe cealaltă, iar ea mă ajuta dacă se liniștește și adoarme. Cu ochișorii ei negrii și umezi mă privea fix și printre două suspine aud glasul mult iubit….”mama”. Ce a urmat e lesne de inteles, am stat încă multe minute în acea parcare cu cele 2 minuni ale mele în brațe, înghesuite pe scaunul meu. Ele imi dau putere, pentru ele o sa fac tot posibilul si imposibilul sa le fie bine. După ce am reușit să așez copilele în scaunele, să aștern un sărut pe frunțile lor, am plecat.
         Trafic infernal, se înmulțiseră concetățenii care lucrează în București, locuiesc sau pur și simplu se plimba. Pe bancheta din spate cele două ființe dragi ce-mi stăpânesc sufletul în mod egal se luptă cu somnul. Îmi vin în minte motivele pentru care am plecat la drum. Știu ca pot, știu ca e bine ce fac, știu ca trebuie. Nu contează ca-mi este greu, ele imi dau aripi sa zbor peste orice obstacol. El a ales compania bauturii si nu sa-si tina fetele in brate. Nu merita ele sa traiasca in certuri zi de zi, sunt nevinoate si nu trebuie sa plateasca pretul. Sunt tanara si sanatoasa, o sa reusesc tot ce imi propun sa fac. În sfârșit s-a așternut liniștea, victorie….Ioana mea a adormit! Suntem la jumătatea distanței, presiunea mă apăsa. Simt ca nu mai ajung. Este coloană de mașini, toți se grabesc. După 2 ore și jumătate am ajuns la nasii fetelor. Îmi tremura tot corpul, am stat incordata, am strâns tare volanul tot drumul. Mă relaxez în mașină și aștept ca fetele să se trezească. În casă le așteaptă o familie minunata, un câine mare și iubitor, o pisică mereu pusă pe joacă și o broască înfometată tot timpul. O viata linistita si frumoasa ne asteapta, un nou loc de munca, o noua casa. Respir adanc, aerul rece al serii imi umple plamanii, aerul libertatii.
P.S. Multumesc Andreea, ca mi-ai aratat  o fila din viata ta si ca ai vrut sa public gandurile tale. Mi-ai aratat ca mamele pot muta si muntii pentru fericirea puilor ei.

P.S 2 : te invit sa ma sustii cu un like, pe pagina de Facebook,  „Cufarul mamei”.

Cu drag,

Ellie

Mi-e dor de sotul meu… desi este mereu aici!

     “Nimeni nu ne-a spus ca va fi atat de al naibii de greu… si totusi cum poate ceva atat de frumos, sa fie in acelasi timp atat de greu?” Imi spune sotul meu.  Imi iubesc copilul la nebunie…. da… nu e o sintagma… simt ca innebunesc la cat de mult il iubesc. Mi-am dorit copii de cand ma stiu. Cand l-am cunoscut pe sotul meu, am stiut ca el este perfect… simteam ca poate fi un prieten-iubit-amant-sot-tata perfect. Atunci am realizat ca, desi l-am cautat toata viata, acum nu mai sunt asa sigura ca imi doresc asta. “Eu am multe defecte, nu ma pot ridica la inaltimea asteptarilor lui” (imi sopteam eu).

     Timpul a trecut, frumos, fluturi in stomac, vacante, calatorii, iubire… Doamne si ce iubire… ne iubeam cum rar vedeti 2 persoane sa se divinizeze asa. Prietenii nostrii mereu ne intrebau care este secretul… n-as putea sa va zic… soarta… asa a fost sa fie. Am hotarat sa avem un bebe… atunci au inceput “problemele noastre”. De fapt, atunci am realizat cat de mult ne iubim… a fost greu, sarcini pierdute, plansete, pareri de rau, au urmat tratamente si am reusit. Am nascut… un bebe minunat cu mici probleme de sanatate. Probleme, care iar ne-au unit… ne-am dedicat trup si suflet lui. I-am oferit totul! Fara niciun fel de restrictii, suntem mandrii de noi… baietelul nostru de 10 luni traieste si este sanatos datorita noua, datorita implicarii noastre zi si noapte. Dormim putin si muncim mult, eu cu bebe si el cu serviciul. Toate bune si frumoase. Suntem o familie frumoasa si implinita.
Azi dimineata m-am trezit, el deja pusese bebe in tarc si se pregatea sa plece. Ne-am intalnit in bucatarie, l-am strans in brate si nu vroiam sa ii mai dau drumul. El grabit incearca sa ma indeparteze, intrebandu-ma ce face piticul. Si atunci m-a durut! Era atat de cald si bine, as fi ramas acolo…pentru ca acolo era locul meu…acum 10luni! Ne-am dedicat copilului nostru, insa am omis o parte foarte importanta…NOI…noi doi! Imbratisarile tandre din fiecare dimineata, glumele din timpul zilei, filmul bun din fiecare seara, cina in oras si dragostea….faceam dragoste ca si cum era ultima zi. Nimic din toate astea nu mai exista acum… Nu imi pare rau, imi privesc copilul…insa sunt femeie si sunt al naibii de sensibila.

     Mi-e dor de sotul meu, mi-e dor nebun… oare el nu ma mai iubeste? Oare, acum ma vede doar ca mama baiatului sau? El zice ca nu…. si ma saruta parinteste. Am crezut ca implinirea vine o data cu copilul. NU!  Esti implinita atunci cand esti femeie, sotie, mama! Eu sunt mama si sotie, ca doar avem un act! Si atat… Ziceam mai devreme de fluturi in stomac… da… frumos sentiment… nimeni nu mi-a zis ca va disparea, dar au aparut altele noi, oferite de copilul meu, total diferite din toate punctele de vedere.

  Asa ca, sotul meu drag, iti multumesc ca mi-ai dat ocazia sa traiesc toate aceste etape minunate langa tine! Daca as lua-o de la capat nu as schimba nimic. Atat vreau sa te rog, sa nu uiti ca te iubesc la nebunie si imi lipsesti…desi esti mereu aici. Stiu ca este greu, dar trebuie sa facem un efort. Degeaba suntem parintii perfecti, daca nu putem fi si cuplul “perfect”. Copilul nostru nu are nevoie de parinti perfecti, are nevoie de parinti care se iubesc si care isi manifesta iubirea unul fata de celalalt. Sunt convinsa ca vom rezista, avem un drum lung inainte. Te rog sa nu uitam de noi si maine dimineata imbratiseaza-ma…. si nu imi da drumul pana nu esti convins ca mi-ai incarcat bateriile pentru o noua zi minunata, alaturi de copilul nostru!

P.S. Multumesc Alexandra, ca mi-ai aratat  o fila din viata ta si ca ai vrut sa public gandurile tale. Ma regasesc in cuvintele tale, mi-au curs lacrimi!

P.S 2 : te invit sa ma sustii cu un like, pe pagina de Facebook,  „Cufarul mamei”.

Cu drag

Ellie