„as vrea sa cladim ceva impreuna, m-am saturat sa cladesc singur.”

noiPentru noi o mie de lumi se inchid, si inca o mie incep sa se deschida. Ne-am dorit intotdeauna acea relatie ce incepe incet, dar sigur; care continua mereu sa creasca, sa se dezvolte si sa ajunga o baza solida pentru casa viitorului nostru.

Insa de fiecare data, ceea ce cladeam se destrama. Poate nu aveam materialele necesare, sau poate le aveam dar nu eram dispusi sa le oferim, poate cei de langa noi nu voiau sa cladeasca ceva. Si astfel am construit din nisip baze ce s-au daramat la prima adiere de vant, la prima masina ce a trecut, creand vibratii in pamant. Asa au trecut ani in care am incercat sa inlocuim materialele necesare, in speranta ca vom reusi sa cladim intr-un final, viitorul viselor minunate in doi.

Ne-am regasit intr-un final singuri, cladind bazele viitorului propriu, fara munca in doi, fara aprecieri, fara rasete. O munca asidua ce parea sa ne ceara mai mult decat credeam. Dar obosim. Sa construiesti singur ce ar trebui construit in doi este imposibil. Ramanem parca neajutorati la bazele pe care am inceput sa le formam si ne gandim „dar oare se merita tot efortul acesta pentru a avea o viata singur?”.

Privim inapoi la toate bazele ce au cazut ca soldatii in razboi, pentru ca nu aveau armele necesare, sau pentru ca erau prea putini sa poata sa razbata. Si ne trezim intr-un moment in care ne indoim chiar si de aceasta singuratate, insa nu mai avem puterea sa cladim ceva in doi, dar tragand singur. Asa ca ne lasam purtati prin corturile pe care le gasim, ne plimbam de colo-colo in speranta ca vom gasi raspunsul. Un raspuns la o intrebare muta. O intrebare care nici macar nu exista.

Doar ca de nicaieri, si in momentele in care speranta nu mai era acolo unde trebuia, ci pe drumul pierderii, cineva ne intinde o mana timid, „As vrea sa cladim ceva impreuna, m-am saturat sa cladesc singur.”. Si privesti pierdut acel chip minunat, insa nu iti vine sa iti dai toate materialele, chiar daca vezi ca el cladeste mai mult ca tine. Ti-e teama ca tot ce ai adunat si ai invatat va fi spulberat din nou de vant. Ca el va renunta si va pleca, pentru ca sa construiesti ceva in doi este greu si nu imposibil. Dar iti zambeste pierdut spunandu-ti sa nu iti fie teama, sustinandu-te sa te investesti si tu, iti arata si el la randul lui multitudinea de materiale, insa ii poti citi in ochi ca nu sunt toate.

„Si tu esti un suflet pierdut?”

„DA”

„Si tie iti este frica sa cladesti bazele acestea alaturi de mine. Si mie imi este frica. Atat de frica incat atunci cand iti ofer ceva imi tremura mana gandindu-ma ca il vei lua si vei pleca. Ca poate era ce iti lipsea sa cladesti ceva langa altcineva.”

„Ti-am intins o mana. Ti-am propus sa cladim ceva impreuna. Te-am gasit ratacita. Rataceam amandoi. Intr-o lume trista, ne pierdusem si noi bucuria si fericirea ce ne incanta. Dar nu te voi parasi. Ti-am oferit tot ce aveam mai de pret, ca sa iti castig increderea, sa vrei sa cladesti cu mine. Pot vedea un suflet pierdut atunci cand intalnesc unul, desi sincer sa fiu este pentru prima oara cand o fac. Am vazut in tine tot ceea ce gaseam in cate cineva, tot ce imi doream sa gasesc la cineva, gasesc in tine. Descopar uimit, cu fiecare caramida pe care o fixam ca ceea ce eu am, ceea ce tu ai, sunt facute sa mearga impreuna.”

„Deci, vom construi ceva solid? Si, orice ar fi nu vei pleca? Vom face totul impreuna?”

„DA! Nu voi pleca, am venit ca sa raman, si voi ramane. O viata. Profitand impreuna de baza asta solida, si cladind acest loc impreuna. Intr-o zi, vom reusi sa ii dam o infatisare, si va fi cel mai frumos loc. Va fi al nostru.”

P.S. Multumesc Flavia, ca mi-ai reamintit de inceputul unei relatii si ca ai vrut sa public gandurile tale.

Cu drag

Diana