Archive | November 2015

Nasterea la privat: moft sau necesitate?

Vreau sa vorbim despre nasterea la privat, un subiect la fel de controversat precum: consultatii la privat/stat, alaptat/lapte praf, nastere naturala/cezariana. Ne place sau nu, nasterea la privat este si nu este o fita sau o comoditate… si da, depinde in principiu de situatia financiara, dar nu e conditia suprema. Spun asta, deoarece de cand am devenit clienta clinicilor private, am intalnit paciente care din dorinta de a-si proteja starea de sanatate, a lor si a copiilor, au ales sa nasca la privat (desi au facut un efort financiar), dar nu au regretat alegerea. La fel si eu, am facut economii de cand am vazut cele 2 liniute.

Nu sunt toleranta deloc la durere, si nu as rezista 3 ore pana sa imi deschida o asistenta usa la salon, nu am avut parte de o nastere cu complicatii astfel incat sa fiu nevoita sa ajung la stat (ii multumesc lui Dumnezeu pentru acest lucru!). Au si ei un mare minus, in cazul in care sunt probleme cu sarcina si risc de nastere prematura nu detin aparate performante si te trimit la stat. Nu judec alegerile nimanui si nu ma astept ca o mamica care a nascut la stat, si i-a fost bine, sa laude nasterea la privat… nu se va intampla vreodata. Daca am ales sa nasc la privat, nu inseamna ca de acolo era exclus sa plec cu vreun stafilococ, insa iata ca nu s-a intamplat.

Am ales privatul pentru ca am reusit sa duc o sarcina la termen, pentru conditiile foarte bune din spital, pentru tratamentul aparte pe care il primesti ca pacient, pentru faptul ca nu sunt toleranta la durere. Am ales privatul pentru ca am vrut prima nastere sa nu fie traumatizanta, am vrut sa fiu respectata si ajutata de asistentele din maternitate. Da, am preferat sa aleg locul in care erau cele mai mici posibilitati de infectare cu diverse, am ales sa mi se vorbeasca frumos chiar daca m-am plans incontinuu si am avut 1000 de intrebari, sa ma odihnesc in salon in timp ce personalul avea grija de bebelus, sa ii fac o serie de teste care se fac doar acolo, sa nu stau cu stresul banilor pe care trebuie sa ii dau inainte sau dupa, din camasa cu sau fara buzunar, paziti intr-un salon de unde colega putea cu usurinta sa-i insuseasca. Si pentru toate astea, am platit decent, la final, o suma pe factura. Fara un leu bagat pe furis prin buzunare pentru simpatia si zambetul personalului. Da, mi-a placut rezerva mea, pe care nu am impartit-o cu nimeni, patul cu telecomanda din care reuseam sa ma ridic dupa vreo 6 manevre (cel putin), butonul de langa care mi-a fost cel mai mult prieten, si da – nu ma consider mama eroina care naste natural, eventual fara epidurala, si alapteaza pana la 2 ani. Eu am ales cezariana.

Tot respectul pentru femeile care au avut curajul sa nasca intr-un spital de stat, care au dus pe picioare durerea si sunt multumite de alegerea lor. Imi pare rau ca in anul 2015 nu avem spitale civilizate. In Bucuresti, conditiile din majoritatea maternitatilor sunt jalnice, doar rezervele sunt decente (apuci loc daca ai pile prin spital). Daca vrem respect trebuie sa bagam mana in buzunar. Asistenta de la stat, urmareste singura peste 15 bebelusi si nu are timp sa arate proaspetelor mamici cum sa tina copilul in brate. Uita sa zambeasca deoarece in mintea ei calculeaza mereu ce facturi are sa plateasca din salariu modest. Eu m-am simtit la clinica privata ca acasa si mi-a fost mult mai usor sa depasesc temerile nasterii. Am simtit ca cineva se ocupa cu grija si atentie de mine si de bebelusul meu, si am avut convingerea ca a fost cea mai buna optiune. Am primit informatii legate de pozitia pentru alaptare, despre ce anume sa mananc in perioada urmatoare. Nu am avut stresul bagajului pentru maternitate, am primit toate necesare. Medicul care mi-a urmarit sarcina si cu care am nascut era si la stat si la privat, astfel incat doar locatia a trebuit sa o aleg.

Inchei prin a va spune ca indiferent unde alegem sa nastem, important e sa fim impacate cu alegerea noastra :).

P.S. Multumesc  Corina, ca mi-ai aratat o fila din viata ta si ca ai vrut sa public gandurile tale.

P.S 2: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”  aici

Cu drag,

Ellie

Bebelusii de azi… oamenii de maine!

cei 7 ani de acasa

           Mai sunt cateva zile si R&R fac un 1 an… timpul trece asa repede… Imi doresc atat de multe pentru ei si am emotii pentru lumea in care cresc. Pana acum i-am hranit, i-am ingrijit cu toata dragoastea mea. Sunt baietei mari, fac primii pasi in viata lor. Cred ca acum e momentul sa incep sa le ingrijesc si sufletul … sa incep sa “plantez pomisorul” numit  “cei 7 ani de acasa”, pom care o sa-i ajute sa fie oamenii de maine. Am analizat persoanele din jur, de la parintii mei pana la sotul meu, de la prietenii mei pana la necunoscutii de pe strada  si am realizat ca, daca imi doresc ca ai mei copii sa creasca intr-o lume frumoasa, trebuie sa-i invat de acum valorile esentiale, pentru ca ei sunt generatia care o sa schimbe lumea.

Imi doresc sa-i invat despre respect, azi sa spuna sarut-mana doamnelor, nu conteaza ca spun unei vecine sau doamnei care face curat pe scara…  si maine sa vorbeasca frumos, fara jigniri. Trebuie sa ai respect pentru toti oamenii indiferent de conditia intelectuala si scara sociala.

Imi doresc sa-i invat despre politete, azi sa lase o fetita sa se dea in leagan inaintea lor… si maine sa-i deschida usa de la masina iubitei. Sa inteleaga ca un simplu cuvant precum “multumesc” si ” te rog” deschide multe usi.

Imi doresc sa-i invat despre punctualitate, azi sa ajungem la pediatru la ora programata… si maine sa se incadreze in termenul acordat si sa nu consume timpul pretios al altei persoane.

Imi doresc sa-i invat sa fie darnici, azi sa imparta ce au de la un biscuite pana la o jucarie… si maine sa imparta celor nevoiasi din putinul lor. Daca sta in puterea lor sa faca pe cineva fericit sa o faca fara a sta pe ganduri, sa faca bine doar pentru placerea de a darui.

Imi doresc sa-i invat sa aprecieze ce au de la noi, azi sa nu strice jucariile… si maine sa stie valoarea banilor.

Imi doresc sa-i invat sa fie ambitiosi,  azi au depus efort sa faca primii pasi… si maine sa-si duca planurile la sfarsit si sa lupte pentu visele lor. Sa nu se lase batuti daca nu reusesc sa castige o lupta.

Imi doresc sa-i invat sa fie empatici, azi sa imbratiseze un copil care plange… si maine sa fie oameni calzi si pe care sa te bazezi, sa vada dincolo de mastile oamenilor si sa-i ajute.

Imi doresc sa-i invat sa iubeasca, azi sa-si iubeasca jucariile…si maine sa iubeasca natura, animalele si oamenii din jur.

Imi doresc sa-i invat sa fie corecti, azi sa nu triseze cand fac un puzzle… si maine sa nu minta ca sa ajunga la ce si-au propus. Sa munceasca cinstit, chiar daca dureaza mai mult sa-si atinga telul, insa satisfactia este pe masura.

Imi doresc sa-i invat sa fie ordonati, azi sa le arat cum jucariile trebuiesc asezate… si maine sa stie ca hartiile si mucurile de tigara au locul in cosul de gunoi si nu pe asfalt.

Imi doresc sa-i invat sa fie familisti, azi sa stea alaturi de parinti si bunici… si maine sa-si doreasca o familie unita, pe care sa se bazeze.

      Daca vrem sa insuflam copiilor dragostea de viata si fericirea de a trai, trebuie sa fim noi fericite, sa aratam bucurie pentru viata, natura si pentru cei din jur. Ne luam cu treburile zilnice si uitam rolul important pe care il avem… noi tinem in palmele noastre viitorul socetatii in care traim. De noi depinde ingrijirea “pomului” si formarea omului de maine…

      Rares si Radu,  adevarata bogatie o sa fie ce se naste in inima si sufletul vostru, de capacitatea voastra de a respecta, intelege, iubi, empatiza si darui. Sa va respectati si sa va pretuiti, iar cei din jur vor avea tentinda sa faca asta. Respecta-te si vei avea respect. Iubeste-te si vei fi iubit!

      Tu ce valori vrei sa insufli copilului tau?

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”  aici

Infertilitatea-cancer pentru cuplu

infertilitate

sursa foto: trilulilu

Ultimele statistici dezvaluie ca 1 din 6 cupluri sufera de infertilitate, iar in spatele cifrelor stau lacrimi si durere. Marea majoritatea a cuplurilor dupa scurt timp de la oficializarea relatiei, vor sa treaca la urmatorul nivel, respectiv sa devina parinti. Deja isi imagineaza cum o sa  arate camera bebelusului, se gandesc la prenume adorabile si cauta pe net lucruri din universul bebelusilor. Trec lunile si nu apare copilul dorit, nici concediul la mare nu a ajutat prea mult. Deja semnele de intrebare apar si nu intarzie vizita la medic. Apar rezultatul analizelor si lumea se schimba pentru cei doi.
Respir adanc si retraiesc clipele acestea cumplite. In jurul nostru multe cupluri aveau bebelusul dorit sau urma sa apara pe lume. Noi faceam calcule sa vedem unde strangem cureaua ca sa ne permitem analize sofisticate si tratamente. In tara noastra, infertilitatea nu este considerata o problema de luat in serios, iar sprijinul financiar este minim si cu multe conditii de bifat. In celelalte tari europene, cuplurilor cu probleme de infertilitate li se acorda de catre stat posibilitatea de a efectua un numar gratuit de fertilizari in vitro. In tari precum Ungaria, Franta, Belgia, Grecia etc. statul sustine financiar minim 5 incercari. Infertilitatea este o boala, nu un capriciu sau o alegere voluntara, iar impactul emotional se poate compara ca intensitate cu cel al cancerului. Cuplurile au cea mai mare lupta de dat plus cel mai greu test pentru relatia lor. Celui cu probleme, ii curge prin vene vinovatia, iar celalalt nu stie cum sa sprijine persoana de langa el. Multe cupluri nu rezista acestei lupte, ajungand la separare. Altele lupta si nu se mai opresc pana nu au copilul dorit, traind pentru acest scop. Unele cupluri incearca o singura data si apoi isi traiesc viata in doi.
Infertilitatea este rece si cuprinde tot sufletul tau, ajungi sa te indepartezi de cei dragi mai ales de prietenele devenite mamici batand din palme. Este un cancer care “mananca” relatia cladita alaturi de persoana iubita, face din tine un izvor nesecat de lacrimi, iar imbratisarea ei provoaca rani dureroase.

Insa lacrimile varsate fac loc zambetelor care apar in urma victoriei. Ar trebui sa invatam sa apreciem ce avem alaturi, ca avem o familie si copilul dorit. Multe persoane ar da orice pentru a nu dormi noptile si sa vegheze bebelusul, decat sa nu doarma din cauza lacrimilor.

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”  aici

Cand viata iti da o palma…

infertilitate

sursa foto: trilulilu

Lacrimile curgeau fara oprire… cuvintele medicului nu le mai auzeam, insa intrebarea: “de ce eu ?” aparuse in mintea mea. ” Imi pare rau ca trebuie sa va dau  aceasta veste, o sa gasim solutii, medicina a evoluat”. Cu nod in gat, fara aer, am smuls un “Multumesc” si am iesit din cabinet.

Jumatatea astepta la masina rezultatul analizelor. Cum sa-i spun ca lumea noastra se prabuseste usor si sigur? Viata noastra din acel moment a suferit un cutremur de mare magnitudine, lasand in urma rani adanci. Drumul spre casa  parea interminabil, nici eu si nici el nu am scos un cuvant.  Nu puteam… aveam un cutit in trup, infipt adanc in inima si orice cuvant spus imi provoca lacrimi si… adancea rana.
Am ajuns acasa, sotul a pornit calculatorul, a luat foaia de consultatie si tasta diagnosticul primit. Priveam prin monitor, gandurile mele alergau spre imagini cu bebelusi pufosi, talpite delicate, hainute roz. Lacrimile instant au inceput sa curga… cum ceva asa deosebit sa nu pot realiza? Jumatatea citea despre procedurile de a invinge infertilitatea, “30% sanse de reusita la fertilizare in vitro” au fost singurele cuvinte spuse de el. Nu mai puteam rezista in fata  socului primit, ametita m-am indreptat spre patul meu sa plang in liniste.

Ne-am “lins ranile” si dupa o saptamana am vorbit despre ce o sa facem. Am pus pe lista ideea de a ramane 2, dar sigur la vreo 40 de ani regretam ca nu am luptat… sau de a adopta un suflet nevinovat. Toate ideeile aveau ca final “sa nu regretam ca nu am luptat”. Daca reusim din prima sau…. a 3 incercare, daca o sa tot incercam si esecul rupe relatia noastra? Daca ajungem intr-un cerc vicios si nu ne mai oprim pana nu reusim? Aceste intrebari pline de realitate ne inconjurau incontinuu. Nu aveam curaj sa sper la reusita,  pentru ca esecul daca apare, cand ai sperantele la cota inalta, te spulberi de la cazatura. Infertilitatea este o boala care se hraneste cu sufletul tau, te doboara psihic… nu tine cont de varsta, sex sau cont bancar. Am decis sa incercam, nu puteam sta linistiti stiind ca avem solutii la problema noastra si nu vroiam sa le dam cu piciorul.

Am facut o programare la un medic renumit specializat in FIV. In fata usii cabinetului, mai erau cupluri programate sa-l vada. Varstele si grosimea dosarului cu analize erau diferite . Cu cat era mai gros insemna ca ori au facut multe proceduri ori multe analize. Noi fetele strangeam la piept dosarul, iar partenerii erau langa noi oferind mangaieri calde. Cert este: durerea uneste cuplul si il sudeaza frumos. Eram toti ca la Mecca, asteptam sa vorbim cu domnul profesor sa aflam verdictul. Am urmat noi, tremuratul imi cucerise trupul, eram ca o piftie scoasa din frigider. Neuronii se blocasera, aveam un nod in gat, iar burta era lovita de crampe dureroase. Transpiratia rece pe frunte a aparut cand m-am urcat pe patul de consultatie pentru ecografie.
-Doamna, sper sa reusim cu FIV, incepem mai intai cu o lista de analize si te astept cu rezultatul. Hai capul sus, ai  25 ani , o sa te ajut sa ajungi mama”.

Am luat acatistul cu toate analizele de urmat si am plecat cu speranta in suflet si cu hotararea ca o sa incepem sa desenam visul de a avea un copil… un mini-eu sau mini-el. Lupta cu infertilitatea incepuse si ea conducea deja cu 1-0.

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”  aici

Triunghi periculos: sex-bebe-noi

bebe, noi, sex

             Stai 5 minute pe canapea si te bucuri de liniste… esti doar tu si gandurile tale. Esti obosita, dar fericita din cauza puiului din patut. Nimic nu mai e la fel ca inainte, ti-e dor de tine, de sot, de voi. Apare sotul proaspat iesit de la dus si parca simti asa un fluturas cum se zbate. Stiu, dupa o nastere, hormonii cu chef de sex au concediu prelungit, au ramas hormonii inzestrati cu instinct matern. Dar, hai sa o luam cu inceputul…

            Il intalnim pe el, trec ceva intalniri si incep lucrurile sa mearga spre pasiune, stol de fluturi, nopti caliente si dimineti pline cu scene din “Fifty shades”. Ne mutam impreuna, spunem DA-ul si iar servim sex pe paine. Plecam in concedii, ne distram ca doi adolescenti, avand in meniu all- inclusive: sex pasional oriunde, oricum si oricand. Trec ceva luni/ani si “hai sa avem un copil” apare in gandul voastru… “hai!”… si gata, vezi 2 liniute care atesta potenta lui si implinirea ta :). FELICITARI, deveniti parinti! Totul se schimba incepand de atunci…
In primele luni de sarcina, greturile si durerile de cap sunt prezente si au bagaj, deci stau vreo 4 luni… casa e mica asa ca hormonii aia cu chef de sex sunt plecati. El intelege, te vede cum stai lipita de wc, “hai ca trece si perioada asta” isi spune in minte. Apar hormonii doritori de pasiune, asa ca sotul se bucura de “actiune”,  insa  nu pentru mult timp… cu cat creste burta abia poti respira, iar el are temeri ca o sa bata cuba cu ala mic.
Nasti, scapi de povara de a avea o burta cat China, poti respira… apar totusi niste tovarasi noi in peisaj, hormonii cu instinct matern… care i-au evacuat si trimis in vacanta pe cei cu chef de sex. “Legea” primita de la ginecolog este sfanta: “ne revedem dupa o luna jumatate-2 luni” si cu o privire catre sot, cam ca aia cand ti-e mila de cineva, “… si fara sex”. Tu esti bucuroasa, el cu lacrimi in ochi. Cat sa mai reziste, “hai ca o sa treaca repede si faza asta” se imbarbateaza din nou… tu bucuroasa, de parca ai castigat la Loto.

          In decursul celor 45-60 de zile, lucrurile evolueaza altfel pentru voi: tu nu mai zambesti, nu mai stii ce-i ala somn, dusul zilnic e ala facut ieri, nu mai arati ca inainte de copil… el, de la lacrimile de suferinta, incepe sa schiteze un zambet pe moaca, cu cat se apropie sfarsitul celor 6 saptamani cu atat radiaza fericirea in el… sigur tine AMR-ul si il vezi cum incepe ritualul de imperechere in prima zi de “ok, unda verde!”. Libidoul tau e ingropat cu toate pomenile facute, nu dormi, te vezi inca balena. Incerci sa faci ceva, insistentele masculului devin ca si contractiile, dese si regulate. Mai bagi capul in baie cand face dus, mai il urmaresti cand se pregateste sa plece la job si se imbraca cu camasa ta favorita (fix aia in care arata bine). Nimic… hormonii pasionali nu primesc scrisorile tale. Preferi somnul sau sa mananci decat sa faci sex, iar el dezamagit maxim incearca sa se consoleze… deja telefonul cu internet nelimitat devine prietenul lui cel mai bun…vorba aia: “prietenul bun la nevoie se cunoaste!”
Trec ceva luni, iar copilul renunta la mesele nocturne… recuperezi orele de somn si apar din concediu hormonii. El resemnat, tu incepi sa simti niste fluturi ametiti cand il vezi. Incerci sa trimiti semnale catre mascul: un decolteu, un par aranjat. El vede semnalul si profita de o seara cand mostenitorul doarme. Mai ceva ca doi virgini se deruleaza scena, “oriunde” devine pe beznoaca totala, fara o frimitura de lumina, ca na inca nu ai slabit cat ai vrut si nu poti sa te privesti. 10 minute cu tot cu dus, mai scartait asa, dar e un inceput. El deja abia asteapta urmatoarea seara…. iar tu, “cum maine seara? e prea des! “.  Mai trec ceva zile bune, iar beznoaca 5 minute… incepe sa apara  o rutina, maxim o data pe saptamana (asta in cazurile fericite, ca mai apar “surprize” ba o febra de la dinti, ba raceala, ba menstruatia) si asa trec zilele, anii… si tot asa creste rata inselatului sau/si divortului.
Nu sunt o experta, noi nu am fost un cuplu care sa practicam non-stop acest “sport”, insa sexul este foarte important intr-o relatie. E pe podium, alaturi de comunicare. Reluarea vietii sexuale dupa nastere e ca o masina careia i se blocheaza motorul, o impingi si usor-usor incepe sa functioneze. Trebuie sa vorbim deschis despre acest subiect. Eu i-am spus sotului ca insistentele nu imi plac, ca nu sunt pregatita, ca in mintea mea eu arat tot cu cele 30 kg acumulate in sarcina. Am tot discutat, programat mai ceva ca o regie de film… stangaci am reusit sa redevenim noi. Important este sa facem acest efort. Stiu, nu exista niciun chef, vrei somn, vrei total altceva… am gemeni, imaginati-va cum e la mine apetitul… si nu va imaginati ca  daca am facut gemeni, ce Kamasutra faceam noi zilnic. Din picatura aia de timp liber trebuie sa te epilezi, sa scoti de la naftalina vechea lenjerie sexoasa (daca dupa o perioada de “interzis” mai apar in peisaj si chilotii de la bunica cunoscuti si ca  “moartea pasiunii”, sexul apare doar la zile de nastere).

        Acum sunt bebelusi si am avea portite, sa profitam de ele! Ce o sa ne facem cand minunea are 3 ani si apare noaptea in dormitorul nostru si cere apa sau vrea la mami?… sau cand minunea are 14 ani  si nu mai adoarme decat pe la un 11 noaptea si stie ce inseamna un scartait de saltea…? Asteptam pana cand pleaca la facultate? Dar ce sa vezi, el are o amanta, ca na, a fost satul de refuzuri si sa tot incerce.. iar noi ne tot intrebam “unde am gresit?”… am fost o sotie gospodina, curatenia la zi, mancare gustoasa proaspata… Raspunsul este simplu: am uitat sa fim amante  pentru sot. Copilul doarme? ok… lasa vasele ca pot astepta, insa sotul nu prea mai are rabdare.
Acum ce i-as ruga pe partenerii nostri: multumim, ca ne sustineti si ca ne acordati timp, daca nu “picam usor” ca pe vremuri la asternut, ajutati-ne, recuceriti-ne ca la inceputul relatie. Mai o floare, mai o bomboana, mai un compliment, mai o palma peste fund, mai un sms obraznic. Poate nu din prima picam, dar aceste insistente dezgroapa cheful… vorba aia… pofta vine mancand…. nimic nu egaleaza o trezire matinala ca o alergare sub cearceaf…

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”  aici

Ziua internationala a prematuritatii

prematuri             Toti bebelusii sunt speciali, insa exista o parte din ei de la care ai ce invata. Sunt bebelusii care se grabesc sa isi intalneasca parintii, sunt mici, au uneori 800-1kg sau chiar mai putin si se tin cu manutele strans de ata subtire a vietii. Si lupta sa traiasca. Sunt speciali, ei invata ca te poti ridica de jos cu zambetul pe fata. Ei iti arata ca nimic pe lumea asta nu-i mai de pret decat viata. Ei reusesc  prin sprijinul parintilor, aud vorbele dulci si prind putere.

Copilul prematur invata de la inceput sa se bucure pentru fiecare clipa castigata. El a invatat sa respire mai intai cu ajutorul unor aparate, el a invatat sa manance printr-un furtun direct in stomacul fragil, el a invatat sa vada in urma unor operatii la ochisori, el a invatat sa stea in fundulet sau sa faca primii pasi prin ore chinuitoare la o sala de kineto. Un copil nascut prematur este o minune, un erou de care te minunezi zilnic cand il vezi. Ei sunt esentele tari din sticlutele mici.

O spun din proprie experienta, am invatat ca minunile exista… azi e ziua lor, ziua copiilor nascuti prematur. Bravo parintilor ca au trecut peste etapa asta, nimic nu se compara sa iti vezi copilul plin cu fire si sa nu-l poti lua in brate decat dupa ceva zile bune.

Bravo, micilor invingatori! Bravo Rares&Radu!

Cu respect,

mama de prematuri

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”.

imi cer scuze… va iubesc!

Dragii mei Rares si Radu,Imi cer scuze

azi este a 5 zi in care suntem doar noi 3 acasa. Viata la 11 luni inseamna multa agitatie, chef de joaca si dorinta de a merge pe podea. Orele de somn scad in fata activitatilor zilnice, iar neuronii mei si-au dat demisia, stresul fiind mult prea mare. Primele 3 zile le-am parcurs bine, insa in a 4 zi organismul a cedat. Durerile de spate sunt din ce in ce mai mari, vreti in brate sau sa mergeti prin casa fortandu-ma sa fac aplecari dese. Rabdarea a fost si ea consumata, rezervele epuizate. Dupa 11 luni am cedat nevos, cu momente in care am plans toti 3… din acest motiv vreau sa imi cer scuze pentru ca:

  • am tipat la voi si mi-am promis ca nu o sa fac asta
  • am pretentii sa intelegeti cand spun NU ai voie la priza, sau Nu te ridica din scaun cand mananci
  • m-am suparat ca nu dormiti ziua
  • nu am mereu rabdare cu voi
  • uit sa va raspund cu un zambet cand ma priviti
  • am avut momente cand mi-a fost dor de mine, de pasiunile mele… de viata mea inainte de voi
  • sunt nervoasa cand aruncati cu mancare prin toata bucataria
  • nu pot sa va tin mult in brate, deja durerile de spate sunt intense
  • am lasat grijile zilnice sa-mi ocupe mintea
  • nu am avut mereu chef de joaca, sa va cant sau sa dansez cu voi in brate

Tati o sa fie maine acasa si asa o sa pot sa imi reincarc bateriile. Mami este dedicata 100% voua, insa mai sunt momente cand gresesc… si regret asta. Voi sunteti aerul meu, rasetele voastre sunt muzica pe care o ador sa o ascult, iar cand imi puneti manutele pe fata si ma strigati… uit de toate durerile pe care le am. Ma plang ca nu am timp pentru mine… dar  realizez ca timpul petrecut cu voi este defapt timpul meu de care am nevoie.

Imi cer scuze… va iubesc !

Cu drag,

mami

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”.

Mesaj pentru… fostul iubit!

Acum 9 ani, fix in aceasta perioada l-am intalnit pe A. Era prima mea iesire in unul din  cluburile bucurestene, iar el stia ca urmeaza sa apara bobocii sa guste din viata de noapte. Cum spune si cantecul “ne-am vazut, ne-am placut” si am inceput o relatie, care a durat 3 ani de zile. Ieri seara l-am revazut la un restaurant. Cei 6 ani de la ultima revedere nu au lasat multe semne asupra lui, eu fiind cea cu noutati, sunt sotie si mama. Din pacate nu ne vorbim, finalul relatiei nu a fost plin de diplomatie. Prima reactie a fost sa vreau sa vorbesc cu el, sa ne amuzam de copila ce eram si noua femeia de acum, insa mai mult ca sigur pleca fara sa vrea sa purtam un dialog. Ne-am privit, iar in mintea mea au trecut in cateva secunde mai multe secvente din cei 3 ani. Apoi ca niste straini am trecut mai departe… Daca as putea sa-i vorbesc i-as spune ca datorita lui, azi am o familie. Cred foarte mult ca oamenii pe care ii intalnim in viata noastra au un scop. Am invatat din greselile facute si nu le-am mai repetat si asa urmatoarea relatia a devenit o casnicie.

Eram o copila de 19 ani, imi era frica de Bucuresti, parasisem casa parintilor mei si eram singura printre multi straini. El avea 23 de ani si experimentase inceputul meu si deja era invatat cu schimbarea domiciliului. Visatoare, cu mintea la distractii, el m-a luat de mana si m-a adus cu picioarele pe pamant. M-a invatat sa fiu responsabila si mi-a dat incredere sa incerc sa fiu independenta. Am descoperit si partile urate ale unei relatii, gelozia fiind in ambele tabere, certurile din prea mult orgoliu si ambitia de a nu recunoaste greselile. Am vazut cat de usor poti sa-l ranesti pe cel ce te iubeste si am simtit durerea lasata de tradare si minciuna. Am invatat sa ma ridic de jos oricat de tare durea minciuna. Relatia noastra o consider o perioada de tranzitie, de la copila din provincie abia iesita de pe bancile liceului si femeia independenta si puternica de azi.

Acum sunt mult mai calma cand abordez o situatie critica si incerc sa gasesc solutii pentru a o rezolva, nu ca atunci cand ne certam si eram ca un vulcan nefiind dispusa la comunicare. Stiu ce inseamna sa minti si sa fii mintit si azi nu fac asta, nu imi doresc sa-l ranesc pe cel de langa mine. Mi-ai spus ca trebuie sa invat sa te ascult si sa incetez sa fiu egoista. Tu m-ai ajutat sa-mi modelez caracterul, am invatat cum sa fiu intr-un cuplu. Tot ce ti-am gresit am reusit sa cioplesc in urmatoarea relatie, reusind sa fiu comunicativa, receptiva si sincera. Nu stiu nimic despre viata ta personala, insa iti doresc sa iti formezi o familie si cred ca o sa ajungi un sot si tata minunat. Poate o sa avem ocazia sa vorbim sau poate nu, insa pana atunci iti spun doar… multumesc!

 

P.S. Multumesc Mara, ca mi-ai aratat o fila din viata ta si ca ai vrut sa public gandurile tale. Mi-ai amintit de trecut si cred, ca si tine, ca oamenii pe care ii intalnim au in rol in viata noastra.

P.S 2 : te invit sa ma sustii cu un like, pe pagina de Facebook,  „Cufarul mamei”.

Cu drag,

Ellie

Alege-ma!

cuplu
Stam intinsi pe pat, stau in bratele tale… insa stresul si oboseala se strecoara intre noi. Nu vreau sa le las, insa nu mai am energie sa lupt impotriva lor si imi dau coate… ne-au despartit, se lafaiesc in patul nostru. Ne-am certat acum ceva ore, viata de parinte nu-i numai lapte si miere. Viata nu mai e cum era, nu mai avem luxul de a sta tolaniti in pat, cei doi omuleti au nevoie de noi.

Am stat si m-am gandit de ce te-am ales tocmai pe tine … motivul este simplu: mi-a placut ce am descoperit cand te-am cunoscut, intuitia nu a dat gres si am avut dreptate, esti implicat in relatia noastra si dedicat baietiilor. Dar sunt momente in care iti doresti sa evadezi din nebunia zilnica, vrei si altceva in afara de noi si job. Te judec cand imi spui asta, stiu ca nu o faci cu rautate, dar noi avem nevoie de tine.

Inca de la inceput te-am ales pe tine, omul cu care sa fiu toata viata. Mi-am schimbat numele cu care am crescut 22 de ani sa-l port pe al tau… si sunt mandra de el, il rostesc cu dragoste. Am ales sa plec de langa parintii mei si sa fim noi. Te-am ales pe tine in fata prietenelor mele, am ales timpul meu sa fie in  permanenta consumat cu tine. Am ales sa imi placa pasiunile tale, avandu-te astfel mai mult langa mine. Te-am ales tatal copiilor mei si as face asta de 1000 de ori si inca 1000.  As  vrea sa ma alegi pe mine in fata unor iesiri cu prietenii sau colegii de la job. Nu ti-am cerut asta niciodata pana acum… doar ca viata de mama mi-a consumat toata energia si am nevoie de ajutorul tau sa imi reincarc bateriile. Alege-ma in fata parintiilor tai, prietenilor tai, pentru ca eu sunt cea alaturi de care ti-ai construit familia ta, eu o sa-ti fiu toata viata alaturi. Protejeaza-ma ca pe cel mai valoros cadou primit. Infrunta-i pe cei care imi vor raul, lupta-te pentru mine asa cum si eu m-am luptat pentru dragostea ta. Sunt mama-iubita-sotia-amanta ta, alege-ma pe mine in fata tuturor, pentru ca si eu te-am ales mereu pe tine.

 

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”.

Punct si de la capat!

            În sfârșit am ajuns! Suntem în mașină, de 15 minute in fața porții . Pe bancheta din spate este liniște, la radio se aude în surdina un cântec pentru copii. Zgomotul străzii a rămas departe… pot să respir liniștită măcar câteva minute. Sunt fericita, asta conteaza… am luptat pentru asta…
           Drumul de la Buzău la București a fost infernal. Așa a început, am plecat cu inima strânsă și îngrijorată. Nu mi se întâmplă, sunt o optimistă bolnavă care refuza atunci când urmează o încercare dificilă să se gândească la rău. Dar  astăzi…. Am ales calea pe care tot vroiam sa merg de ceva luni de zile, am tot dat sanse, insa el nu a vrut sa profite de ele…. Drumul a durat foarte mult. Prâslea familiei, bebelusa de 10 luni nu a avut stare de cand am plecat din parcarea blocului unde locuiam. Parca simtea ce trairi sunt in inima mea… sigur simtea, ca doar e bucatica rupta din mine. Prima oprire a fost la ieșirea din oraș. Ana, prima născută în urma cu nici 4 ani, a  incercat să o atragă intr-un joc cu păpușica ei, dar fără succes. A trebuit sa opresc chiar daca incepea sa se intunece. Am verificat pampers, i-am dat apă si un biscuite, am așezat  scaunul. Am pornit și au început plânsetele isterice… oare sa fie un semn ca aleg gresit un viitor fara el? Pe șosea coloană de mașini, toți se întorc în București duminica la ora asta. Îmi tot spuneam în minte o să fie bine, cu  el nu mai am sanse la o viata linistita. Se întunecase bine, luminile mașinilor de pe contrasens mă orbeau, insistența grăbiților din trafic mă sâcâia, puiul meu plângea tot mai puternic cu suspine. Am oprit, am luat-o în față lângă mine să stam de vorbă. Să-i explic unui copil de 10 luni ca suntem numai noi acolo și ca să reușim trebuie să ne ajutam una pe cealaltă, iar ea mă ajuta dacă se liniștește și adoarme. Cu ochișorii ei negrii și umezi mă privea fix și printre două suspine aud glasul mult iubit….”mama”. Ce a urmat e lesne de inteles, am stat încă multe minute în acea parcare cu cele 2 minuni ale mele în brațe, înghesuite pe scaunul meu. Ele imi dau putere, pentru ele o sa fac tot posibilul si imposibilul sa le fie bine. După ce am reușit să așez copilele în scaunele, să aștern un sărut pe frunțile lor, am plecat.
         Trafic infernal, se înmulțiseră concetățenii care lucrează în București, locuiesc sau pur și simplu se plimba. Pe bancheta din spate cele două ființe dragi ce-mi stăpânesc sufletul în mod egal se luptă cu somnul. Îmi vin în minte motivele pentru care am plecat la drum. Știu ca pot, știu ca e bine ce fac, știu ca trebuie. Nu contează ca-mi este greu, ele imi dau aripi sa zbor peste orice obstacol. El a ales compania bauturii si nu sa-si tina fetele in brate. Nu merita ele sa traiasca in certuri zi de zi, sunt nevinoate si nu trebuie sa plateasca pretul. Sunt tanara si sanatoasa, o sa reusesc tot ce imi propun sa fac. În sfârșit s-a așternut liniștea, victorie….Ioana mea a adormit! Suntem la jumătatea distanței, presiunea mă apăsa. Simt ca nu mai ajung. Este coloană de mașini, toți se grabesc. După 2 ore și jumătate am ajuns la nasii fetelor. Îmi tremura tot corpul, am stat incordata, am strâns tare volanul tot drumul. Mă relaxez în mașină și aștept ca fetele să se trezească. În casă le așteaptă o familie minunata, un câine mare și iubitor, o pisică mereu pusă pe joacă și o broască înfometată tot timpul. O viata linistita si frumoasa ne asteapta, un nou loc de munca, o noua casa. Respir adanc, aerul rece al serii imi umple plamanii, aerul libertatii.
P.S. Multumesc Andreea, ca mi-ai aratat  o fila din viata ta si ca ai vrut sa public gandurile tale. Mi-ai aratat ca mamele pot muta si muntii pentru fericirea puilor ei.

P.S 2 : te invit sa ma sustii cu un like, pe pagina de Facebook,  „Cufarul mamei”.

Cu drag,

Ellie