Archive | October 2015

Mi-e dor de sotul meu… desi este mereu aici!

     “Nimeni nu ne-a spus ca va fi atat de al naibii de greu… si totusi cum poate ceva atat de frumos, sa fie in acelasi timp atat de greu?” Imi spune sotul meu.  Imi iubesc copilul la nebunie…. da… nu e o sintagma… simt ca innebunesc la cat de mult il iubesc. Mi-am dorit copii de cand ma stiu. Cand l-am cunoscut pe sotul meu, am stiut ca el este perfect… simteam ca poate fi un prieten-iubit-amant-sot-tata perfect. Atunci am realizat ca, desi l-am cautat toata viata, acum nu mai sunt asa sigura ca imi doresc asta. “Eu am multe defecte, nu ma pot ridica la inaltimea asteptarilor lui” (imi sopteam eu).

     Timpul a trecut, frumos, fluturi in stomac, vacante, calatorii, iubire… Doamne si ce iubire… ne iubeam cum rar vedeti 2 persoane sa se divinizeze asa. Prietenii nostrii mereu ne intrebau care este secretul… n-as putea sa va zic… soarta… asa a fost sa fie. Am hotarat sa avem un bebe… atunci au inceput “problemele noastre”. De fapt, atunci am realizat cat de mult ne iubim… a fost greu, sarcini pierdute, plansete, pareri de rau, au urmat tratamente si am reusit. Am nascut… un bebe minunat cu mici probleme de sanatate. Probleme, care iar ne-au unit… ne-am dedicat trup si suflet lui. I-am oferit totul! Fara niciun fel de restrictii, suntem mandrii de noi… baietelul nostru de 10 luni traieste si este sanatos datorita noua, datorita implicarii noastre zi si noapte. Dormim putin si muncim mult, eu cu bebe si el cu serviciul. Toate bune si frumoase. Suntem o familie frumoasa si implinita.
Azi dimineata m-am trezit, el deja pusese bebe in tarc si se pregatea sa plece. Ne-am intalnit in bucatarie, l-am strans in brate si nu vroiam sa ii mai dau drumul. El grabit incearca sa ma indeparteze, intrebandu-ma ce face piticul. Si atunci m-a durut! Era atat de cald si bine, as fi ramas acolo…pentru ca acolo era locul meu…acum 10luni! Ne-am dedicat copilului nostru, insa am omis o parte foarte importanta…NOI…noi doi! Imbratisarile tandre din fiecare dimineata, glumele din timpul zilei, filmul bun din fiecare seara, cina in oras si dragostea….faceam dragoste ca si cum era ultima zi. Nimic din toate astea nu mai exista acum… Nu imi pare rau, imi privesc copilul…insa sunt femeie si sunt al naibii de sensibila.

     Mi-e dor de sotul meu, mi-e dor nebun… oare el nu ma mai iubeste? Oare, acum ma vede doar ca mama baiatului sau? El zice ca nu…. si ma saruta parinteste. Am crezut ca implinirea vine o data cu copilul. NU!  Esti implinita atunci cand esti femeie, sotie, mama! Eu sunt mama si sotie, ca doar avem un act! Si atat… Ziceam mai devreme de fluturi in stomac… da… frumos sentiment… nimeni nu mi-a zis ca va disparea, dar au aparut altele noi, oferite de copilul meu, total diferite din toate punctele de vedere.

  Asa ca, sotul meu drag, iti multumesc ca mi-ai dat ocazia sa traiesc toate aceste etape minunate langa tine! Daca as lua-o de la capat nu as schimba nimic. Atat vreau sa te rog, sa nu uiti ca te iubesc la nebunie si imi lipsesti…desi esti mereu aici. Stiu ca este greu, dar trebuie sa facem un efort. Degeaba suntem parintii perfecti, daca nu putem fi si cuplul “perfect”. Copilul nostru nu are nevoie de parinti perfecti, are nevoie de parinti care se iubesc si care isi manifesta iubirea unul fata de celalalt. Sunt convinsa ca vom rezista, avem un drum lung inainte. Te rog sa nu uitam de noi si maine dimineata imbratiseaza-ma…. si nu imi da drumul pana nu esti convins ca mi-ai incarcat bateriile pentru o noua zi minunata, alaturi de copilul nostru!

P.S. Multumesc Alexandra, ca mi-ai aratat  o fila din viata ta si ca ai vrut sa public gandurile tale. Ma regasesc in cuvintele tale, mi-au curs lacrimi!

P.S 2 : te invit sa ma sustii cu un like, pe pagina de Facebook,  „Cufarul mamei”.

Cu drag

Ellie

Suntem parinti, am uitat sa fim noi!

Buna, hai sa facem cunostinta…noi sunt sotia ta, ne cunoastem de 6 ani. Arat un pic diferit, trupul meu a trecut prin schimbarile firesti ale unei sarcini. Tu arati la fel, Mama-Natura a fost generoasa cu genele tale. Ne-am schimbat amandoi de cand am devenit parinti, tu ocupi loc secund in inima mea, iar minunile noastre mi-au luat locul in sufletul tau.

Ne iubim altfel acum, pasiunea de la inceputul relatiei s-a schimbat in confortul matur. Ne cunoastem unul altuia trupul, fiecare atingere a ta are tatuaj pe pielea mea. Pasiunea din care ne imbatam in primii ani, inca mai are efect asupra noastra. Am trecut prin multe impreuna, mi-ai fost prieten, confident, un bun sfatuitor. Te-am invatat sa-ti placa muzica si plimbatul in natura, te-am sustinut in proiectele profesionale, ti-am dat incredere sa zbori peste obstacole. Am crescut impreuna, ne-am invatat sa fim mai buni, sa fim fericiti si mereu dornici de frumos. Am uitat in ultimul timp sa iti multumesc pentru tot ce am alaturi de tine, ” te iubesc”-ul incepe sa paleasca in avalansa trairilor de mama. Tu ai uitat sa imi oferi complimente cum faceai altadata, nu mai esti atent cand imbrac o rochie noua. Omiti sa ma intrebi in timpul zilei, cand esti la job, daca am mancat sau cum ma simt. In schimb, ma inconjori cu sarutari cand ne vedem dupa 12 ore, iar eu te astept cu o gustare calda. Am uitat sa-ti mai scriu simpaticele mesaje pe servetelele cu care iti impachetam pachetul pentru micul dejun, biletele ascunse prin portofel, sau langa periuta de dinti. Nu imi multumesti pentru curatenia facuta in casa, dar apreciezi mancarea gustoasa pregatita cu dragoste. Imi apreciezi abilitatile de mama, esti bucuros si iti place cum m-am transformat. Hai sa incercam sa fim iar cum eram noi, intreaba-ma in timpul zilei ce fac, o sa reincep sa-ti trimit bancuri sa te binedispun. Hai sa iesim la un film ca 2 adolescenti si sa ne sarutam in sala intunecata. Hai sa luam cina in oras, sa incercam lucruri noi. Deja am facut un prim pas in a reconstrui relatia noastra, am cumparat bilete la trupa noastra preferata.

Trebuie sa “udam” copacul nostru, are nevoie de “apa” sa fie mereu verde, sa creasca. Arata frumos, inalt, cu coroana deasa, l-am ingrijit bine in cei 6 ani, insa sa fie mereu sanatos trebuie sa fie intretinut. O casnicie trebuie mereu reevaluata, sa apara mici note de romantism, sa ne pese de cel cu care impartim patul.
Te acuz pe tine ca nu  mai esti la fel cum erai la inceputul nostru… insa nici eu nu mai sunt cum eram. Amandoi ne-am schimbat si trebuie amandoi sa incepem sa fim cum eram, chiar cu mici update-uri. Vreau sa sarbatorim 25 ani de casnicie si sa fim, ca si acum, de mana mereu, cu mici tachinari si impreuna facand totul. Zambesc si privesc verigheta, tatuajul nostru comun, micile catuse care ne tin legati pe viata. Multumesc!

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”.

Imi pare rau, copile!

20151012_200938

Profit ca ei dorm si merg repede in uscatorie sa intind rufele. In graba si in gandurile mele, o aud pe vecina mea, doamna Tincuta (bunica cu parul alb, vocea calda si mereu

cocheta in ciuda varstei de 86 ani) :

-Buna fetita, ce fac cavalerii?
-Dorm si asa pot face putina treaba.
-Am fost acum cateva zile la restaurant, unul din stranepotii mei a facut 1 an si au facut petrecere de mot. Mi-a placut, am vazut toti stranepotii, era fiecare cu cate o chestie in mana, tableta parca ii spune. Era foarte interesanta, voi tineretul de azi aveti ce eu nici nu visam sa existe. Te las draga mea, plec la cumparaturi.

Cum termin treaba merg si stau la ei in camera. Sunt asa linistiti cand dorm, au fetisoare odihnite si fericite. Oare chiar sunt ei norocosi ca au acces la multe jucarii smechere? Pe vremea mea nu exista asa ceva, doar niste papusi, masinute si ceva de construit. Acum ce au ai mei, canta si fac tot felul de chestii interesante, incat mami dispare din peisaj.
Vad prin mall, parcuri, restaurante, multi copilasi cu tableta in mana de pe la 3-4 ani. Copiii nu au nevoie de cadouri, ci de prezenta noastra. Copilaria, a reprezentat o frumoasa etapa din viata mea si imi amintesc cu drag de ea. Noi ne jucam afara, alergam, ne imaginam ca eram personajele din desenele animate preferate. Luam o patura, stateam pe iarba in fata blocului si ne jucam cu papusile sau eram personaje din Sailor Moon. Acum nici desenele animate nu mai sunt ce erau. Am multe cicatrici pentru ca mereu cadeam, dar stiu de unde provine fiecare si ce fericita eram.
Iertare va cer voua, puii mei, ca nu o sa traiti copilaria mea, insa va promit ca o sa fac tot ce pot sa fie deosebita. O sa va las sa alergati, o sa ne jucam cu mingea. Nu o sa intru in panica cand nisipul, cu care construiti castele, o sa ajunga sa fie degustat. Nu o sa tip cand, cu hainele curate, o sa intrati in singura baltoaca din parc. O sa vedeti ce tobosari devenim, avand ca instrumente o oala si linguri de lemn. O sa dansam si cantam, asa cum facem acum. Poate mami nu o sa aiba mereu bani, pentru a merge prin toate spatiile de joaca fita din capitala, insa garantez distractie  prin ” Castelul” si ” Ratele si vanatorii”. Cand o sa cresteti o sa avem biciclete si o sa va aratam parcurile preferate. O sa mancam vata de zahar si o sa admiram peisajele. Cand vremea nu o sa tina cu noi o sa ne jucam in casa, o sa va arat “De-a v-ati ascunselea”, garantez ca-i mai fain decat Cucu-bau, pe care il stiti deja. Toamna o sa strangem frunze, iar cele frumoase o sa le lipim pe hartie. Sigur o sa va placa. Nu o sa desenam pe tableta, mami o sa cumpere creta colorata si o sa infrumusetam asfaltul din fata blocului. Tati o sa deseneze trasee, pentru joaca cu masini. Iarna, cand zapada o sa fie potrivita, tati o sa va invete sa faceti cazemate, o sa fim doua echipe si o sa ne pornim pe bulgareala. Omul de zapada o sa fie si el prezent in fata blocului. Vara o sa mergem la bunici la curte, o sa culegem fructele din gradina, o sa va placa sa mancati capsuni micute si cu gust direct “de la sursa”. Ca sa ne racorim o sa ne “impuscam” cu pustile cu apa. Tati o sa va invete cum sa urcati in copac, iar bunicul cum sa faceti un arc cu sageti.
Cu cea mai mare placere, o sa va invat jocurile copilariei mele. Promit distractie!

Mamici, daca va regasiti in acest articol, va rog share si asa si alte mamici vor retrai copilaria si o sa transmita si puilor din distractiile noastre!

 

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”.

Prietenia-orhideea sufletului.

       Ce este de fapt Prietenia? Pentru mine, așa cum scrie și în dex , este acel sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc care leagă două sau mai multe persoane.

Întotdeauna mi-am dorit să am pe cineva cu care să vorbesc, să ne scriem scrisori, să ne lăsăm mesaje, am tânjit după așa ceva. Nu prea îmi place sa vorbesc, așa că nu-mi plac convorbirile telefonice… nu știu de ce, poate că nu-mi găsesc cuvintele…în schimb îmi plac întâlnirile ca între fete să vorbim câte în lună și în stele. Am avut relații de amiciție, relatii distante fără implicații sau complicații dar niciodată pe  cineva căreia să-i las un mesaj când simt nevoia să vorbesc, să-mi împărtășesc sentimentele, trăirile, în timp real, de la care să primesc un răspuns aproape instantaneu și nu peste o săptămână, care să mă asculte și nu pe cineva cu care sa vorbesc o data pe luna. Toate până într-o zi când am întâlnit-o. A fost nevoie să ajung să trăiesc cele mai grele momente din viața mea ca să o întâlnesc. E clar nimic în viața nu e întâmplător toate sunt aranjate așa cum trebuie și cum vrea Cel de sus.

Era într-o zi de toamna amândouă trăisem aceleași dezamagiri, aceleași trăirii, amândouă în halate așteptam cu nerăbdare și cu emoție un anume moment, deși amândouă mai trăisem acel sentiment, dar parcă de data asta era altceva. Ne-am așezat una langa alta, o urmaream cu coada ochiului îmi plăcea de ea avea ceva plăcut, am început sa vorbim, ea a făcut primul pas și pe măsură ce înaintam în discuție descopeream câte trăisem și cât de asemănătoare erau poveștile noastre. Era o tânără frumoasa, cu un zâmbet placut și un optimism care mi-a dat putere sa cred în mine.  Mi-a alinat sufletul, era ea minunata. Ne-am schimbat contactele fără a mă gândi ca ne vom mai întâlni sau ca vom tine legatura. Ne-am despărțit, fiecare a plecat la casa ei, cu problemele ei. La câteva săptămâni primesc un mesaj de la ea si nu-mi dădea o veste buna. I-am răspuns, nici eu nu aveam o veste buna.  Din acel moment s-a creat o frumoasa prietenie, am devenit confidente. Ultimii ani din viața mea au fost foarte grei, cu suișuri și coborâșuri, cu bune și mai multe rele. Din toate astea am învățat să nu mai mă intereseze de problemele intime ale nimănui, să nu mai pun întrebări intime și că prietenii azi sunt, mâine şi-au luat zborul. M-am închis în mine și am realizat că prietenii nu te pot înțelege atâta timp cât nu trăiesc aceleași drame. Am învățat că din păcate necazurile împărtășite apropie oamenii și că de fapt astea sunt adevăratele prietenii. Timpul a trecut și chiar dacă ne-am văzut doar de 2 ori știu că aproape zilnic cineva nu mă lasă în pace și mă ciupeste atât de delicat pe Whatsapp, prin SMS,  prin FB. E suficient un “Bună,  cum iți merge azi?” Nu pune sare pe rană și nu mă întreabă de necazuri. Chiar dacă în tot acest timp ea a trecut testul, eu nu, ea şi-a împlinit visul devenind mama, eu nu. Ea a ramas langa mine.

“Ochii care nu se văd se uita” așa este, mulți ochi s-au uitat dar pana la urmă nu trebuie să ne vedem trebuie să ne simțim alături unii de alții să ne auzim, să ne scriem. Așa ca dacă aveți un prieten care știți că trece prin momente grele, care va îndepărtat de el nu-l judeca, nu-l pedepsi si pune mana pe telefon. Poate nu-ți răspunde la apel, dar mesajul sigur îl citește și cu siguranță un simplu “Bună, ce mai faci, îmi e dor de tine” îi va umple coltul ochilor cu un strop de lacrima, iar zâmbetul va apărea pe acel chip trist, dezamăgit. Îți mulțumesc, draga mea, pentru ca exiști si ca ești acolo când am nevoie de tine si de vorbele tale atât de simple si sincere.

P.S. Multumesc Nico, ca mi-ai aratat o alta definitie a prieteniei si ca ai vrut sa public gandurile tale.

P.S 2 : te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook,  „Cufarul mamei”.

Cu drag

Ellie

R&R la pediatru.

– La cat ziceai ca avem programare la medic? Intreaba al meu sot, in timp ce instala una bucata dolofan in scoica auto.2015-10-22 19.39.53
-Pai la 11:30, ajungem bine, maxim 5 minute intarziere… raspund calm incercand sa inchid a doua bucata semi-dolofan in scoica.
-Pisi, pe naiba ajungem, e 11:20… tranteste usa si se duce la volan.
Adevarul e ca, de cand am nascut parca instant punctualitatea a plecat la plimbare. Nu mai reusim sa ne incadram in timp, ajungem chiar si cu o ora peste ora stabilita. Eu incep cu imbracatul copiilor, el cu pregatit geanta si carat la masina carutul 4×4. El ii pune in scoici, eu trag niste toale pe mine.  In marea majoritate, cand sa iesim din casa observam ca unul, daca nu chiar amandoi fac nevoia nr 2 si clar nu putem pleca (la gemeni exista asa numitul tandem-caca, de foarte multe ori s-a intamplat asta).
-Ai luat tot? Apa, lapte, dosarul lor, floarea pentru doamna doctor?
-Da pisi, ajungem la anul, ai sa vezi trafic infernal.

Apoi a dat drumul la muzica. Eu stau in spate intre ei, le cant ce aud pe radio, ei zambesc. Fericire pe paine, pana cand incep sa se foaiasca in scoici, cu dorinta sa se ridice. Urletele acompaniaza mica razvratire. Noi am tot zis ca mai asteptam pana la scaune auto, ne-am tot uitat pe net, dar ei se pare ca ne grabesc alegerea. Au crescut si nu mai vor sa stea pe spate. Pac jucaria, pac cantecel, pac mainile pe ei sa-i tin in scoici. O minunatie de privit in trafic la semafor de catre colegul de banda.

Amin, am ajuns! Iesim din masina si alergam spre cabinet, eu cu Radu si geanta lor (geanta mea nu mai exista de mult in peisaj) el cu Rares si floarea pentru doamna doctor (i-am zis un buchet, el a ales o orhidee in ghiveci, cu 3 craci, plina de flori si cam 1 metru inaltime). Cu scuzele de rigoare si plasat pomul-orhidee, obtinem un zambet din partea doctorei. Prima victima, al meu Radu. Pun copilul pe patut si incepe sa se foiasca, sa traga de servetelul de pe pat, tipa, rupe din servetel, cred ca a si mancat putin din el. Hai cu dezbracarea si luat in brate pentru consult. Bun, misiune reusita, dar mai avem de luptat. Incercam sa-l tin drept sa-l masoare, asa zbenguiala nu am vazut in viata mea. Nu a stat, plus bonus urlete ca-l fortam sa stea asa. Apoi pe cantar, in fund. Era sa plonjeze in cap pe gresie. Ne-am chinuit amandoua sa-l imbracam si apoi urma ultima batalie:
-Hai sa-l tineti bine, sa-i verific urechile. O mana pe frunte si una peste mainile lui, sa nu miste ca nu vreau sa-l ranim.
Apele curgeau pe mine ca in sauna. Copilul se zbatea ca pestele pe uscat, urla si normal ca fratele venise sa-l insoteasca la petrecere. Doamna doctora se uita socata la ei, parca simteam compatimire pe chipul ei.
-Gata, e bine. Tati trecem la Rares, sa-l dezbracati.
-Pisi, sa vezi cum se face treaba, razand la mine smechereste.
Acum ce nu stie tati si am uitat sa-i povestesc e ca Rares in ultime 3 zile cand el a lucrat, nu mai vrea sa stea deloc pe spate. Nicio jucarie nu-l convinge, asa ca pampersul l-am pus cu el in stand in picioare, urmat de imbracat, chiar si baita tot la inaltime o doreste (a inceput sa mearga prin casa fara sa se tina si cred ca de aici se trage).
Stau cu Radu somnoros si cuminte pe scaun si il privesc pe tati cu rasul smecheresc de mai devreme, cum disperat incearca sa manevreze odrasla. Urlete, servetel in mana si gura, pampers pus stramb, tati transpirat… popcorn imi trebuia. Se termina si consultatia, mai intreb una alta si plecam. In masina repetem circul cu scoicile. Neuronul schiteaza concluziile zilei:

  1.  musai sa mergem dupa scaune auto.
  2.  imi trece prin minte sa nu mai ies cu ei din casa pana la 5 ani cand m-as putea intelege cu ei.
  3. trebuie sa slabesc sa intru intre scaune
  4. daca asa a aratat o consultatie la aproximativ 11 luni, mi-e groaza de cum o sa arata vaccinul la 12 luni si recoltatul pentru analize de sange. Cred ca beau ceva inainte, asa eu si bebeii o sa fim euforici… sau pasez sotului responsabilitatea asta.
  5. revin la puctul 1, am baietei mari, ieri erau doua guguloaie pe poza de la ecograf si acum fac 1 an. Incep sa plang, ei urla ca nu vor in scoici, tati transpirat, o adevarata minune de privit pentru colegul de la semafor.

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”.

Consumat rabdarea, cumpar vreo 2 kg!

2015-10-20 20.08.56

           Stau in mijlocul camerei, rezemata pe canapea, cu fundul pe parchetul rece, cu laptop-ul in poala si cu castile in urechi. Selectez o melodie veche care sa-mi aduca aminte de adolescenta, corpul o recunoaste si incep usor sa misc capul si soptesc versurile. Azi am avut o zi nebuna, este ora 23, bebelusii au adormit de putin timp si astept colegul de apartament sa apara de la job.

          Deja viata cu bebelusi se schimba, minionii mei cresc si odata cu ei oboseala apare in corpul meu. Inca de dimineata au fost agitati, asa ca i-am rasfatat cu melodiile preferate si jucarii zgomotoase numai bune pentru a le capta atentia. In timp ce pregateam fructele pentru micul dejun, aud un tipat acompaniat de plans isteric, asa ca abandonez micul dejun si fug sa vad cauza. Radu era cu dintii lipiti de mana lui Rares, care devenise rosu la fata si plin de lacrimi . Il cred ca-l doare, tocmai ce acum 2-3 zile am bagat degetul in gura lui Radu si m-a capsat cu cei 4 dinti… si nu-mi dadea drumul, parca era un caine de vanatoare cu prada in gura. Luat copil, ridicat in aer (10,300 kg, spatele urla sa nu mai fac asa ceva) giugiulit si in sfarsit a incetat plansul. Se pare ca chiar daca fiecare sta in patutul lui, cand se intalnesc in punctul comun se pot lovi. Revin la pregatit fructele, deja spiritele se incinsese, iar hitul Boroboata nu imi mai era de folos. Hai sa schimb pampersul si apoi la masa cu ei.  Primul nascut, Rares, ocupa masa de schimbat. Cred ca am stat vreo 5 minute sa-l schimb si sa-l imbrac, statea in orice pozitie numai pe spate nu. Deja eram transpirata toata si mai aveam una bucata odrasla sa schimb. Preiau minionul nr 2 si parca erau vorbiti sa nu cumva sa stea cuminte si la fel 5 minute de chin. Spectacolul continua  in bucatarie, unde ei nu vor sa stea in scaune… incep si dansez, topai, cant precum o gaina sugrumata, orice sa le atrag atentia asupra mea si sa ramana in scaune. Ce noroc ca nu erau vecinii in zona, ca sigur aveau ce vedea. Rares urla de foame, Radu vroia sus. Incep sa bag linguri pline la gras sa-i potolesc protestul dat de stomacel, iar la Radu cu rugaminti abia bagam cate o lingurita. Dolofanul in semn de protest vroia sa scoata pelerina de protectie, Radu urla ca vrea sus la geam. Ok, respir si hranesc flamandul familiei, iar cu mana stanga tin pasionatul de privit pe geam. Termin fructele si ii duc in sufragerie, unde pe podea ii asteptau jucariile si precum niste catelusi au inceput sa zburde prin camera. Dupa 2 ore de tipete de fericire, mers prin toata camera incep sa apara semne de somn si rapid profit ii bag in patut si ii mufez  la biberon. In 5 minute au picat precum mustele vara din cauza caldurii. Merg sa mananc ceva, deja in vederea mea aparuse luminite mov si apoi fuga in pat. Trag pilota peste mine, capul pe perna, inchid ochii…. mamaaaaa. Un vis urat a imbracat o poveste frumoasa. Merg la ei cu speranta de adormit, insa erau amandoi in fund.

           Gata somnul de amiaza. Mi-am propus pana la ora 20 sa nu mai doarma, joaca la greu si sper la ora 21 sa stea la joaca cu Mos Ene. Zis si facut, ne jucam! Au inceput sa se certe pe jucarii, chit ca au jucarie in dublu exemplar, parca a celuilalt e mai cu mot. Se trag de haine, Rares jucand dur si-a tras adversarul de par. Uite asa am o noua calificare: arbitru cu tenta de mediator. Apoi la ora 15 din nou circul cu mancatul. Legumele in varianta bucati sunt noutatea zilei, la dolofan cateva au ajuns in stomacel, la pitic mai mult pe el si pe hainele mele. Spalat moacele murdare, schimbat pampers si la joaca cu ei. Ora 20, timpul baitei era aproape. In clipa cand piciorusele au atins patutul, urletele au trezit tot blocul. Le las telefonul pe muzica si incep sa cant, sa dansez si cucu-bau la usa lor cu jumate de trup in baie in asteptarea apei calde. Ciuciu apa calda, pun pe aragaz la incalzit si le pregatesc laptele. Urletele se intensificau, eu din ce in ce transpiram mai rau. Pus apa calda in cadita, luat copil si rapid spalat, schimbat pampers si echipat in pijamale. Reluat procesul cu bebe nr 2, de data asta la capitolul imbracat a fost cu scantei, am invatat sa-l imbrac in toate pozitile in care statea. Tras draperia si in beznoaca camerei i-am mufat, in tandem, la biberoane. Amin, au adormit!

         Aratam de parca eram proaspat iesita din piscina. Imi doresc si eu sa fiu ca alte mamici, seara sa-mi astept sotul proaspat iesita din dus si mirosind a parfum, cu parul aranjat, mani-pedi impecabila. Oare exista asa mamici cu timp si pentru ele? Bebelusii mai au un pic si fac 11 luni, cred ca atunci cand vor merge la facultate o sa am timp si pentru mine. Merg apoi sa strang jucariile din sufragerie, spal biberoanele si relax.  Circul de azi mi-a facut, pentru cateva minute, pofta de duca… rabdarea mea a fost pusa la incercare, maine trebuie sa ies in oras sa fac ceva pentru mine ca sa imi incarc bateriile. Poate o escapada la mall cu accente de shoppingareala. Sper maine la o zi calma si cu somn. Maine sotul e acasa:) trebuie sa-l las sa consolideze relatia cu bebelusii.

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”.

Tu traiesti visul meu, bucura-te de el in fiecare zi!

               Buna, sunt Ioana, nu sunt sotie, nu sunt mama, chit ca CNP-ul meu ar impune asta. Sunt doar posesoarea unei iubiri neimplinite. Pentru tine sunt un nimeni, pentru sufletul lui sunt totul, insa pentru toate partile lui rationale sunt acelasi nimeni. Am citit articolele tale, imi pictezi o lume care exista doar in visele mele cu dragoste creionate de suflet, dar pal reprezentate de realitatea mintii. Bucatile extrase din filmul iubirii mele nu au niciun punct comun cu basmul tau cu print si odraslele voastre magice. Tu ai binecuvantarea de a scrie pe canapea, in timp ce pufosii tai se joaca sub privirea ta; eu scriu fiecare cuvant insotit de o lacrima, in linistea singuratatii mele.

            Cum spuneam, tot ce am, e doar o iubire neimplinita. Imi permit sa iti vorbesc direct, caci tu traiesti visul ce l-a tesut dragostea de cand a aparut in viata mea. Ca si tine am avut relatii, insa nu am iubit niciodata cu adevarat, tu ai un sot si copii, eu nu il am pe el si poate nu l-am avut niciodata, cu adevarat. Sa iti povestesc de el, o sa il numesc Singurul. L-am cunoscut in prima zi de toamna, iar de aproape 3 ani simt ca il iubesc. Era colegul meu in departament, nou angajat in firma, il vedeam 5 zile pe saptamana, un tip simpatic, brunet, inalt, 30 de ani. Era ceva intre noi, simteam ceva necunoscut, dar el era intr-o relatie, fara a cunoaste multe detalii.  Eu eram bucuroasa si fericita, ieseam in club  cu fetele si cunoasteam oameni noi. Intre timp noi am devenit amici si vorbeam despre relatia lui care se incheiase sau despre nemultumirile mele legate de barbatii pe care ii cunosteam. Totul a fost presarat cu momente,  pana la prima ninsoare din 2012. Unii petrec luni sau chiar ani sa ajunga sa simta ca omul de langa el este alesul/aleasa, insa, cu acele buze pe gatul meu, atunci s-a produs magia, am stiut ca e sufletul-pereche. De ziua numelui meu mi-a spus ca nu o sa mai renunte la mine; deja ramaneam fara aer cand plecam de langa el, ne alintam, ne spusesem primul: te iubesc.
Eu nu eram ceea ce isi imagina el ca sunt, aveam o varsta, avusem relatii, insa nu eram omul fara aproape nimic in trecut, cum isi imaginase el, care a trait intr-o singura relatie. De atunci, a aparut neincrederea in sufletul lui, s-au daramat imaginilie pe care le-a construit despre noi, asa ca ne zbateam sa ne despartim, cand deja simteam amandoi ca ne leaga niste sentimente unice.
Anii au trecut… el a revenit la ea, eu am ramas incet-incet aproape singura. Mereu trista, mereu asteptandu-l, mereu traind din pomana nestiuta a unei femei ce nu ii pasa de existenta mea (a aflat, insa l-a pastrat langa ea). Multe promisini dictate de suflet despre viata in doi, dovada o face inelul stralucitor de pe inelarul meu, dar si multe lacrimi varsate. Mi-am dorit o familie si copil, mi-am dorit totul cu el, doar cu el, insa Singurul nu simtea nici sa fie cu adevarat langa mine, nici sa renunte la noi. In tot acest timp cand nu ne vorbeam, ori ne certam ca doi nebuni, ori ne iubeam cu pasiune, parca ne-am fi regasit. Eu nu aveam putere sa finalizez relatia, imi zdrobea sufletul cand pleca, insa el mereu a incercat; eu nu aveam nimic (ma indepartasem treptat aproape de toata lumea). Singurul avea o viata la care sa se intoarca. Cu fiecare zi ce trece, golul din inima mea se adanceste, acum il vad asa rar fata de cum il vedeam la inceputul acestor 3 ani. El e tot cu ea, ne mai vorbim putine, el isi construieste o viata langa ea. M-am schimbat foarte mult, parca el este creatorul meu, semnatura lui o sa ramana vesnic in inima mea, chiar daca sunt ranita si sufar. As da orice ca el sa fie alaturi de mine, dar visele nu mereu devin realitate. Nu pot concepe sa intalnesc pe altcineva, el va ramane singurul, indiferent ce va decide la final, eu nu incet sa sper.

         Tu ai nopti nedormite din cauza bebelusilor, eu din cauza asteptarilor in lacrimi, tu te certi cu sotul, eu simt durere ca ma cert cu un om pe care il doresc al meu. Seara cand te bagi in asternut, sotul te ia in brate si simti caldura omului iubit, eu simt cearceaful rece. Te plangi ca te-ai ingrasat dupa sarcina, eu as vrea kilograme in plus provenite din nasterea unui suflet. Apreciaza ce ai, bucura-te de viata frumoasa daruita de Dumnezeu, multi nu realizeaza ca traiesc un basm si se agata de grijile zilnice ale vietii, de lucrurile materiale, uitand ca cele mai mari comori sunt in sufletele care ne inconjoara.

    P.S. :  cand am citit acest mail, am pus mana pe telefon si i-am trimis SMS sotului meu. Cand ai pe cineva alaturi si ai familia ta, uiti sa o apreciezi. Multumesc Ioana pentru ca ai avut curajul sa povestesti viata ta, multumesc ca mi-ai dat o lectie de viata.

Cu drag,

Ellie

P.S 2 : te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook,  „Cufarul mamei”.

NU divortului! Sa reparam…nu sa inlocuim!

      – E na, nu-mi vine sa cred!2015-10-16 17.33.00
-Da si eu sunt uimit. Asta-i viata, cand nu mai merge ajungi la divort, erau de vreo 7 ani impreuna. Bine ca nu au un copil, asa e mai simplu. Hai ca merg sa mananc, pupa baietii din partea mea!
-Ok, pofta buna!

          Raman cu telefonul in mana, nu misc niciun deget fiind sub influenta socului primit. Unul din prietenii sotului divorteaza dupa o relatie de 7 ani. Mirosisem noi ceva, pentru ca ei deja ieseau separat in oras, asa poate au cunoscut pe altcineva sau pur si simplu nu mai erau multumiti de ei impreuna. Hm, daca apare o colega noua pentru domnul meu, o duduie care sa fie frumusica si aranjata, cu simtul umorului si cu nepasare pentru familia ce el o are acasa? Inima incepe sa bata mai tare (neuronul a desenat o bunaciune de duduie) si imi trag un scaun. In mintea mea apar bunicii mei, cei la care tin enorm si unde am crescut pana la vreo 4 ani. Au 52 ani de casnicie, ea la 13 ani s-a casatorit (mai mult fortata din cauza certurilor cu tatal vitreg), el avea vreo 20, iar peste un an au devenit parinti. Au trecut prin multe impreuna, au nepoti si stranepoti (Dumnezeu a avut grija  de ei si asa am reusit sa le fac cunostinta cu R&R). Imi face placere sa-i vad si dintr-un alt motiv, ei se comporta ca si cum sunt la varsta de 20 de ani, bunicul e mereu pus pe glume, iar bunica il priveste cu dragoste. Sunt jucausi si dependenti unul de  celalalt.

       Cand au facut 50 de ani de casnicie, eram la ei in vizita si i-am intrebat “care-i secretul unei casnicii de durata?”. Bunica mi-a raspuns : “Mamaie, noi am trecut prin multe, eram o copila de 13 ani, nu stiam ce inseamna casatoria, insa am invatat amandoi ce inseamna viata. Am crescut impreuna, ne-am certat de multe ori insa am lasat de la noi ca sa ne fie bine”. Bunicul participa si el la discutie: “Casnicia e ca o masina noua, insa in ani unele piese nu mai sunt la fel, asa ca suntem fortati sa reparam piesele nu sa le inlocuim. Tineretul de azi , nu mai are rabdare, imediat schimba partenerul. Noi nu am spus divort, ne-am luat un angajament in fata lui Dumnezeu si am ramas impreuna.” Bunica completeaza: “Stiu ce inseamna viata cu tata vitreg, pielea mea a simtit asta. Daca divortam, cine stie ce barbat gaseam. Alt barbat nu o sa-ti iubeasca copilul la fel ca tatal natural. O sa intelegi asta cand o sa ai un copil, eu incercam prin vorba buna sa rezolv problemele noastre. Acum multe familii se despart, divortul e ceva obisnuit. Am auzit la televizor ca se despart pentru ca nu mai exista romantism. Nu imi amintesc cand Trica mi-a adus flori, insa mereu a avut grija sa nu ne lipseasca nimic. Dragostea aia de la inceput dispare, fiind inlocuita cu obisnuinta. Ne-am respectat unul pe celalalt si am trecut prin multe greutati ale vietii. Mamaie, sa lupti pentru casnicia ta, sa vorbesti despre ce te framanta, nu te baga la somn suparata, mai bine stai la discutii noaptea decat sa dormi cu framantari. Si invata sa gatesti bine, nimic nu se compara cu o mancare buna, iar barbatului ii place mancarea gustoasa”.

      Cat adevar, vorba aia “cine nu are batran, sa-si cumpere” merge la fix. Asa-i, azi nu mai luptam pentru casnicie si mergem imediat la notar. Daca simtiti ca ceva nu merge, incercati sa vorbiti si impartasiti ce simtiti. Cel de langa tine nu-i un strain, el este sotul tau, cel pe care il iubesti si tatal copilului tau. Usor de zis, greu de facut, dar nu imposibil. Grea viata asta, hai sa o simplificam prin comunicare si ceva gustos de mancare.  Hai sa incercam sa reparam, sa reinventam, sa resuscitam relatia si nu sa inlocuim partenerul…cred ca asta inseamna cu adevarat sa il pretuiesti pe cel cu care iti imparti inima, patul, cafeaua de dimineata. Mi-a venit alta vorba in minte, americaneasca la origine “pana cand moartea ne desparte”, iar “moartea” sa nu fie bunaciunea aia de duduie desenata mai devreme.

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”.

Multumesc ca esti tata!

esti tata

          De vreo 2 zile ai mei pufosi canta impreuna “tataaa tataaaa”si apeleaza la “mamaaaa” cand le este foame sau vor pampers curat. Gelozia, fiind fata de gasca, a aparut in inima mea, adica cum “tataaaa” cand eu am tinut sarcina 7 luni, alaptez si acum, le veghez somnul si multe altele. Ratiunea intervine si imi lasa un bilet: tatal bebelusilor avand un program flexibil sta foarte mult timp cu ei. De cand am nascut si pana acum, el a fost implicat in viata bebelusilor. Acum fiind si 2, saracul nu a avut scapare, insa dragostea cu care participa la actvitatile bebelusesti o vedeam foarte bine. Cum am ajuns acasa, sotul a preluat baia bebelusilor si masajul de dupa. Eu eram paralizata de frica, ei fiind prematuri de 2 kg si un pic, gen ca o sticla de Cola dar cu hainute. Prima luna a stat acasa, a pierdut noptile dormind cu ei in camera, facea cot la cot cu mine “treaba de mama”. Stie sa le prepare laptele, sa schimbe un pampers (au fost si episoade cand mai sa lesine de la mireasma), el le taie unghiile si ii hraneste.

Poate voi citind aceste randuri spuneti ca sunt norocoasa ca am un sprijin. Asa-i, insa  bebelusii si el sunt cei norocosi pentru ca acum se construieste relatia lor. Fundatia este turnata, iar restul legaturii o sa fie construita in anii ce vor urma. Ei o sa vada in tatal lor un exemplu de urmat, cel care ii face sa rada, un erou. Noi ne-am impartit activitatile casnice si avem o relatie echilibrata si sper si pe viitor sa ramana asa pentru ca dorim sa le aratam si sa-i invatam cum arata o familie si ca tatal face mancare si spala vasele. O sa ajunga si ei parinti si o sa aiba o casnicie si trebuie sa le formam aceste sabloane pentru a avea o viata linistita.

Mai purtam conversatii cu tatici in parc sau din cercul nostru de prieteni, iar socul nu a intarziat sa apara. Din pacate nu multi tatici sunt activi la ingrijitul bebelusilor, lasand 90% din activitati in mainile mamicilor, rezumandu-se doar la o plimbare in parc de o ora. Incercati sa fiti prezenti si alaturi de mama la bucatarie, la baita copilului si multe altele. Motivul este foarte simplu: ce vad in caminul lor copiaza, o sa isi insuseasca comportamentul tatalui. Cred ca relatia trebuie de acum sa se formeze, cu cat cresc o sa fie nevoie de prezenta tatalui in viata lor. Timpul trece si poate mai tarziu o sa apara regrete ca nu ai fost acolo sa-i ajuti sa faca primii pasi sau sa ii inveti sa mearga pe bicicleta.

Stiu, pentru voi este o schimbare majora, nu mai sunteti voi cei rasfatati, bebelusii preiau locul vostru pe podium. Sotia este o alta persoana, i se dedica 100% mostenitorului tau. Sotul meu sufera dupa statul pana tarziu in noapte la calculator sau somnul de amiaza. Sunt momente cand stresul de la job il stapaneste si nu se poate detasa dar uneori intelege ca avem nevoie toti trei de el, eu pentru un moment de respiro, iar ei de un partener de joaca. Nu-i usor, dar merita fiecare minut alaturi de puii tai. Alergam sa facem bani sa le oferim tot ce au nevoie din punct de vedere material insa prezenta noastra ramane tiparita in mintea lor. Sunt incantata ca acum taticii pot sta o luna acasa la final de concediu ingrijire copil, asa vad ce  facem noi,mamicile, toata ziua acasa si se vor bucura de timpul pretios alaturi de copii lor.  Iti multumesc dragul meu ca oferi un exemplu baietilor nostri, ca ii invatam cum functioneaza o relatie sanatoasa….multumesc ca esti tata!

 

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”.

Sa ne iubim un strop mai mult…

     ” -Hai sa iti mai zic ceva si apoi trec la treaba, o stii pe doamna G?20150927_202554

      – Da mama, ce a facut?

      -Ieri a fost ziua ei si imi spune ca se duce in oras doar cu sotul sa manance ceva la restaurant, iar fetitele stau acasa.

      -Aham, asa si?

      -Ei mereu au facut asa, un concediu  cu copii si apoi un concediu doar ei doi…cred ca ea isi iubeste mai mult sotul decat fetele. Bine fata, te las si nu uita sa mananci!

      -Bine fata, vorbim! ”

       Trec la spalat vase, iar cuvintele ei “cred ca ea isi iubeste mai mult sotul decat fetele” se plimbau prin mintea mea. Mama a fost asa dedicata cresterii mele, mereu prezenta, inca imi vorbeste ca si cum as avea zece ani, normal ca atitudinea doamnei G i se pare deplasata. Imi amintesc cand era tata racit, ii arata cutia cu medicamente si il izola in alta camera. Cand raceam eu, era lipita de mine zi si noapte. Oare doamna G face ceva gresit?

      Imi amintesc cand am fost ceruta de sotie am auzit : ” vrei sa imbatranim impreuna?” si nu “vrei sa avem copil?”. Dorinta de a avea un copil apare in timp, cand te simti cat de cat pregatit pentru noua provocare. Noi incercam sa profitam de momentele cand bebelusii dorm, de exemplu seara ne uitam la un film, cuibariti unul langa celalalt pe canapea. Am inceput sa fiu mai relaxata in ale mamiciei si mai nou o data sau de doua ori pe luna, iesim doar noi doi la restaurant sau la cinema. Ne aranjam frumos, parca am avea prima intalnire si plecam tinandu-ne de mana spre cateva ore de relaxare, lasand pufosii cu bunicii. Nu am avut puterea sa-i las totusi in concediu acasa, i-am luat cu noi la mare, insa sunt si bebelusi si inca alaptam. Noi mamicile ne schimbam din clipa in care apare bebelusul in bratele noastre, eu eram o leoaica si nu lasam puii de langa mine. Partenerii nostri au nevoie de atentia noastra, dar si noi tanjim dupa ei. Sunt convinsa ca relatia noastra trebuie sa fie ca la inceput, sa ne dam atentie unui celuilalt, daca noi suntem fericiti automat formam un camin cald, o atmosfera plina cu iubire pentru baietii nostri. Ei invata de la noi, simt iubirea si o sa aiba parte de o dezvoltare si crestere armonioasa. Am o cunostinta care avea mereu discutii cu sotia lui, se certau si in fata fetitei lor. Fetita a inceput sa vorbeasca in jurul varstei de 3 ani si devenise timida. Un astfel de mediu nu ajuta un copil, din pacate il marcheaza, devine izolat de lume si cu aripile rupte.

      Felicitari doamna G pentru ca il iubiti pe sot o picatura mai mult decat pe fete. Asa aveti un camin armonios si fetele invata despre iubire si respect. O sa incerc sa strecor in programul baietilor si timp pentru noi, chiar daca relatia noastra se afla pe drumul bun acum, dar mai apar turbulente, iar micile dragalasenii nu strica, din contra ajuta. Hai sa iubim partenerul o picatura mai mult!

 

Cu drag,

Ellie

P.S: daca ti-a placut articolul, te invit sa ma sustii cu un like pe pagina de Facebook „Cufarul mamei”.