16. Greșeala ei… plecarea lui!

Plângea și nu reușea să se calmeze, îi reveneau cuvintele lui în minte ” nu pot continua relația asta, îmi pare rău”.
– Ești pregătită să vorbești?
Luase un șervețel de pe masa și încerca să își faca ordine în minte.
– Da, nu mă pot controla… ai avut dreptate nu era momentul să mă aventurez într-o relație… am ieșit amândoi șifonați…
– Ce s-a întâmplat?
– Nu dorm de 3 zile, îi vad chipul plin de durere și aud cuvintele lui… s-a terminat totul, a plecat, fuge, se apără de mine…
– Ce ai făcut?
– O scenă de gelozie și nu l-am lăsat să se calmeze… dimpotrivă 2 zile la rând i-am zis ca nu vreau să-l mai vad…  nu m-am recunoscut în reacțiile exagerate.
– Teama de abandon te-a facut să reactionezi așa… și reacțile tale l-au dus pe el în trecut…trecutul pe care tot voia să-l îngroape…
– E vina mea că nu am avut încredere în el și că nu i-am dat 2 zile spațiu… l-am făcut să retraiască toate momentele din fosta relație…
– Iar fricile tale au acționat Diana, l-ai împins de frică să plece. Cum te simți, ce vrei să faci?
– Să vorbesc cu el dar mi-a blocat numarul de telefon, să merg să-l văd… a  fost ferm că nu se mai întoarce și e prima dată când simte că e mai bine așa… îi e teamă că o să-l fac sa sufere!
– Mergi la el! Fă asta!
– Poftim? Nu o fac…
– Ba da, știi de ce ? Pentru că ai teama de refuz… mergi la el… vreau să urci scările și  când pășești pe fiecare treaptă spre ușa lui să te gândești la tot și să analizezi ce simți…
– Nu o să răspundă la ușă…. cred că cheamă poliția. O să mă creadă nebună.
– Nu îmi pasă ce crede el… îmi pasă de tine … tu crești acum, treci peste o frică de abandon, de refuz… înfruntă asta… să mă suni dacă omul crede că ești de trimis la spital… dar fă asta pentru tine.
– Nu pot!
– Și vrei mereu să trăiești asta? Îți dorești asta și gata …
– Ok… și ce îi zic dacă deschide ușa?
– O să vezi pe moment… poți doar “îmi pare foarte rău” și aștept să-mi spui după cum a fost!

“Cum să fac așa ceva…. o să zică că sunt de internat direct… nu pot”.
Stătea cu telefonul în mână la ușa cabinetului psihologului și nu știa ce să facă…
– Hai că merg cu tine, nu te las singură… poftim telefonul meu să-i dai mesaj când ajungem.
– Ești sigură că nu pare o nebunie?
– Pare da, însă e creșterea ta la mijloc… restul e cancan!
S-au urcat amândouă în mașină mergând spre adresa lui. Toate stăriile s-au accentuat… fricile erau în control.
” Sunt la scara ta, vreau să vorbim. Cobori tu sau urc eu?”
Așteptarea o spărgea în mii de bucațele… răspunsul nu apărea… ba mai mult blocase și acel numar de telefon.
– Nu cred ca e așa copil, merg la el!  M-am enervat!
– Bine te aștept!
Urca fiecare treaptă analizând ce simte… el stătea la etajul 9… ” Futu-i nu puteai sta și tu la etajul 4 -5 ”  La început era furia pe el ca nu reacționa ca un adult… la etajul 4 îi reveneau în minte toate momentele frumoase… tremura deja la etajul 8 neștiind ce să îi zică… văzuse ușa lui și o căldură în corp explodase instant
“Hai să fac și asta… ”
Era întuneric și o liniște apăsătoare… se lipise de ușa lui… tremura și avea un nod în gât… După 2 minute a avut curaj să bată la ușă… “Sper să nu deschizi că nu am idee ce să-ți spun”… la a 3 bătaie și a dat seama că el nu o să deschidă ușa… furia s-a instalat… coborâ fiecare treaptă… lacrimile îi curgeau, însă se simțea altfel. Eliberată parcă de situație… când a ieșit din scară zâmbea…
– A răspuns așa-i?
– Nu…
– De ce zâmbești atunci?
– Pentru că am realizat de ce a trebuit să fac acest drum… mă simt eliberată ca și cum o piatră a fost luată de pe umerii mei… mă simt minunat … am făcut tot ce puteam pentru el pentru noi… sunt împăcată cu mine!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *